De acord cu cei care spun că rezultatele din meciurile amicale sunt doar într-o oarecare măsură relevante și niciodată definitorii. Iarăși de acord și cu susținătorii tezei că după o lună de pauză trebuia intrat în ritm mai pe îndelete, nu prin ciocniri care se pot lăsa cu ricoșee, cum au fost meciurile cu Nurnberg sau Werder. Poate că trebuia început cu acest Baku, iar Nurnberg să vină spre finalul acestui prim stagiu. Dar asta n-avea cum să fie cu putință, pentru că nemții sunt deja acasă, Bundesliga urmând să înceapă în acest week-end. Dacă vrei să joci cu nemții, o faci când vor ei, nu când vrei tu.
Doar în parte de acord cu aceia care spun că Steaua joacă prost în acest cantonament din sudul Spaniei. Nu! Mai degrabă joacă plictisitor și, cu certitudine, joacă lipsit de prospețime. Nu prospețimea fizică lipsește. Tommy N., cu metodele sale mai mult sau mai puțin miraculoase, își face treaba. Însă, la verde, cum se spune, Steaua e plictisitoare și pare puțin cam peste termenul de expirare.
De aproape doi ani traseele sunt cam aceleași. Cu certitudine și filosofia fotbalului Stelei e aceeași. N-are importanță dacă lângă Bourceanu e Pintilii, Prepeliță sau pur și simplu nu e nimeni. Apăsările butonului de comandă au început să sufere de stereotipie. Tănase încearcă aceleași intrări spre interior de aproape doi ani, Adi Popa probabil că se pregătește pentru al zece miilea demaraj pe extremă. Vârful de atac, indiferent cum îl cheamă, încearcă aceleași plecări, Lato urcă mereu ca un lift care n-a mai fost uns demult, Szukala și Gardoș își aruncă aceleași priviri tactice la cornere. E un spleen adormitor, o moleșeală și o mahmureală a ideilor, fără nimic proaspăt, fără scânteie, fără surpriză, fără inedit.
Pe vremuri ciclul unei echipe se estima la patru ani, dar astăzi lumea e mult mai trepidantă și folosește timpul de înjumătățire. Doi ani petrecuți în mijlocul aceleiași filosofii par să fie destui. Desenul încântător pus în geam în septembrie 2012, să zicem, a ajuns în ianuarie 2014 o coală îngălbenită, pe care contururile, privite în fiecare zi din același unghi, au ajuns să nu prea mai spună nimic.
E nevoie de altceva, fără să fie foarte clar de ce. Un spray de interior, un miros de levănțică în joc, o scăpărare, orice care să alunge această platitudine. Dacă e antrenor bun, și probabil că e, Reghe pricepe asta. Dacă găsește și leacul, atunci e chiar antrenor mare!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER