Vestiar, nu alcov!

Vorbim de un divorț al unei sportive sau discutăm despre flagelul homosexualității care străbate sportul de la un capăt la altul? Avem un caz izolat sau o epidemie care riscă să cuprindă orice copilă trecută de pragul vestiarului?

Alături în pagină, Herbert Müller, un tip născut în România, ne spune calm că în echipa sa, campioană a Germaniei, există relații intime între anumite jucătoare, dar că toată lumea le acceptă. Mai bine zis, le tolerează. De partea cealaltă a unei imaginare cortine care încă ne separă de lumea dezinhibată, au apărut deja voci care spun că sportul, traiul în cantonament și în vestiar, sunt izvoare ale pidosniciei de ambe sexe. Că acolo, în nopțile lungi trăite la vârstă fragedă alături de colegi de același sex nu se nasc doar campioni, ci și viitorii gay sau viitoarele lesby.

E o caracterizare nemeritată, dar pe care sportul nu trebuie s-o evite, ci s-o primească direct în piept și s-o mistuie. Pângărit în mod clar de jocuri de culise, intoxicat dovedit de doping, iată-l acum și sursă de homosexualitate! Cică s-ar da hormoni, dar e obligatoriu ca acești hormoni să trimită femeile către femei și bărbații către bărbați?

Citind asta, mulți părinți s-ar putea să-și indepărteze copiii de arene, iar dacă-și duc fetele la vreun sport de echipă, să-i ceară în prealabil antrenorului o declarație autentificată notarial cu numărul colegelor cărora le place să se iubească între ele.

Mai mare nerozie nu există! Un copil sau o copilă se pot orienta sexual  altfel decât legea străbună oriunde. La școală, la pictură,la cor,  în curtea blocului, în fața calculatorului, în excursii și tabere pe care acei părinți care fug de homosexualitatea pe care au auzit c-ar presupune-o sportul, se grăbesc să le ofere copilelor în compensație. Acest pericol, cum îl privim noi, sau acest fapt normal, cum e văzut el afară, poate apărea oriunde, nu doar în semicercul de handbal, la fileul de volei sau sub coșul de baschet.

Vestiarele trebui înțelese ca locuri unde se intră transpirat și triumfător, nu ca alcovuri de plăceri. Copiii care pătrund acolo cu o brumă de educație și primesc suplimente de caracter de la antrenor, ies pe ușă oameni adevărați. A-i ține departe pentru că ai auzit că pe-acolo s-ar întâmpla una și alta înseamnă a le crea un mediu septic fals, un borcan de sticlă înconjurător în care ei respiră altceva decât esența naturii și a vieții.

Formarea unui sportiv se întâmplă în aceiași ani ai vieții în care are loc și desăvârșirea fizică și morală a unui adolescent. Dacă rețetele nu sunt greșite, sportul ajută. Iar când se mai întâmplă câte un episod ca în echipa lui Herbert Müller sau chiar ca la clubul primăriei bucureștene, el trebuie tratat ca o excepție, nu ca o definiție.