Scăpată de șutul lui Cristiano Ronaldo (în poartă?, în plopi?), Spania se află nu doar în fața celei de-a treia finale majore la rând, ci și în fața performanței de-a deveni prima selecționată care câștigă trei mari trofee la rând. Asta înseamnă că Spania lui Del Bosque, fostă a lui Aragones (să nu uităm, bătrânul Luis Aragones a fost pe bancă la titlul european din 2008!) ar deveni cea mai mare echipă națională din istoria fotbalului. Merită ea această onoare?
Să nu ne ducem în America de Sud și să luăm doar marile echipe pe care le-a dat Europa. Avem o dublă campioană mondială, Italia anilor ’30, despre care nu putem vorbi, pentru că n-am văzut-o. În epoca vizibilă avem Olanda lui Cruyff, care n-a câștigat nimic, a pierdut două finale mondiale, a fost la o bară de un titlu suprem și a hrănit fotbalul vreo șapte-opt ani, cu valorile pe care le-a presărat de la Amsterdam la Barcelona și din Franța pînă la Napoli, acolo unde a jucat Kroll la sfârșit de carieră. A fost acea Germanie a lui Beckenbauer și Gerd Muller, tare ca o stâncă și precisă ca un mecanism de ceasornic. Dar acel RFG ediție ’72,’74,’76 a fost la o scăriță a lui Panenka de triplul triumf. A fost și Franța lui Zidane, cu două trofee , 1998, 2000 consecutive, dar la a treia încercare foștii campioni n-au mai fost în stare să treacă de grupe la Mondialul din Asia.
Dacă va reuși, Spania va pune la punct statisticile, deși tot mai mulți spun că jocul „Furiei Roja” nu convinge. Că tiki-taka e o chestiune pe de o parte depășită, pe de alta o formă de joc pasiv într-un sport care încă n-a preluat regulile handbalului. Că nu se poate juca fotbal fără vârf de atac, că în oasele lui Xavi și Ramos nu e exclus să se fi cuibărit puțină rugină. De fapt, Spania 2008, 2010 și 2012 cu semnul întrebării e o combinată Real- Barcelona, fără ca selecționata să cuprindă și cei mai buni jucători de la cele două mari cluburi. În orchestra lui Del Bosque se oglindește o Barcelona fără Messi și se află un Real fără Cristiano Ronaldo. Ceea ce duce la un puzzle descompletat, la o masă boierească servită cu tacîmuri de tablă sau la un bal unde în loc de șampanie în pahare se toarnă vin de surcică.
Cu toate că Real și Barcelona au fost mari tot timpul și au alimentat abundent reprezentativa, naționala Spaniei a izbucnit abia acum.. Nu pe vremea lui Butragueno, nu în anii lui Santillana, nu în perioada lui Alexanco, fotbaliști măcar la fel de mari precum David Silva, Cesc sau Pique.. Explicația? E greu de dat. Măcar la fel de greu ca și a înțelege cum de nimeni de la Zidane 2006 încoace n-a fost în stare să învingă această echipă. Poate pentru că de-atunci n-a mai fost niciunul de valoarea lui Zidane.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER