În iunie 1974, un atacant al modestei Ayr United își împăturea grijuliu tricoul după ultimul meci din carieră. Roșcovan și îmbujorat ca toți scoțienii, mîndru că marcase peste 100 de goluri, se pregătea pentru cariera de antrenor la și mai modesta Stirlingshire, care-l ofertase deja. Alexander Chapman Ferguson dorea să aibă doar o viață liniștită, așa cum trăise ca jucător, într-o țară învăluită de cețuri și parfumată cu arome de distilat din cereale.
De-atunci au trecut 37 de ani de meserie, iar Alexander Chapman Ferguson a devenit Sir Alex. Cel mai longeviv și cel mai titrat antrenor de club din lume. Dar nu asta e ideea principală. Într-o ierarhie, fie că e a performanței, fie că e a longevității, cineva trebuie să fie în frunte. Frapant e că, din 70 de ani de viață, mai mult de jumătate a antrenat. Să zicem că 15 a jucat fotbal de competiție, 7 a copilărit, 8 a mers la școală, alți 4 a fost junior. Restul i-a stat pe bancă, necontenit. Adică omul a avut mereu loc de muncă, s-a trezit mereu gândindu-se pe cine să bage în teren, pe cine să aducă la echipă, cine e accidentat, ce să facă la antrenament.
În această meserie probabil că pînă în 40 de ani ești entuziast, până în 50 îți dorești performanțe, până în 60 vrei bani, care să-ți pună familia la adăpost. La toate vârstele găsești motive să te implicit și să te consumi. Dar la 70, ce motivație mai poți să ai? Cu contul plin, cu toate trofeele din lume câștigate, cu titlu nobiliar pe cartea de vizită, ce te mai poate mâna în luptă? Ce te poate determina ca în ultima zi a anului, în ziua în care tocmai împlinești 70 de ani, tu să te duci pe Old Trafford, să stai pe bancă la meciul cu Blackburn, să te gândești ce-o face City la Sunderland și ce șanse ai la titlu? Orice om normal într-o asemenea zi ia prînzul în familie, povestește nepoților ce-are de povestit, apoi trage un pui de somn, visând la data de pensie.Dar dacă ar fi fost om normal, Alexander Chapman Ferguson n-ar fi ajuns niciodată Sir Alex.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER