Mou singur

Bancoteca zilei de joi a făcut o grămadă de conexiuni între statul în genunchi al lui Mourinho și diversele îngenuncheri mioritice ale unor personaje pe care le avem printre noi. A sta în poziția rugăciunii nu e lezmajestate, ci act de smerenie, cu trimiteri divine doar atunci când suntem dispuși să le căutăm. Stăm în genunchi ca să exprimăm prin limbajul corpului conținutul din acel moment al sufletului.

Realul n-a ratat finala din cauza îngenuncherii lui Mourinho, ci din cauza stării sufletești în care au găsit-o loviturile de departajare. Nu s-a exersat nimic de la punctual cu var pentru a nu transmite echipei emoția unui astfel de posibil balotaj. S-a mers pe ideea că dacă se ajunge aici, n-are cum să iasă altfel decât bine. Când ai în spate 80.000 de oameni, cum să ratezi? Când îl ai în poartă pe cel proclamat cel mai bun portar al lumii, pe Casillas, cum să dai greș? Când pentru tine bat CR7, Kaka, Ozil, Xabi Alonso, Di Maria, Benzema poate Marcelo, poate (nimeni n-avea cum să știe dinainte schimbările) , ai cum să te pierzi? Când vii la câteva zile după victoria de pe „Camp Nou”, de ce ți-ar tremura genunchii? Când Bayern începe penaltyurile cu Alaba, un austro-african de 19 ani, mai poți avea vreo emoție?

Nu mă regăsesc printre cei care spun că Real a pierdut calificarea în cele 210 de minute anterioare penaltyurilor de departajare. Din moment ce a ajuns la penaltyuri, înseamnă că la penaltyuri a pierdut-o. Revedeți secvențele dintre fluierul final al lui Kassai și executarea primului șut de la punctul cu var. Mourinho și-a pupat jucătorii de parcă-i trimitea să se scufunde cu Titanicul, nu să îndeplinească formalitatea calificării în finală. I-a miruit pe toți ca un popă de țară, s-a îmbrățișat cu Heynckes, într-o acoladă pe cât de surprinzătoare, pe atât de emoționantă, apoi a îngenuncheat solitar în altarul său improvizat în iarbă. Fără staff, fără ținut pe după umeri, singur, el, acolo, cu mâinile împreunate, ca un catolic practicant ce este, la slujba de duminică. Opțiune personală de concentrare individuală într-o activitate de grup, de mulțimi însuflețite, așa cum este fotbalul.

De neînțeles a fost izolarea lui Mou după șutul lui Bastian, care-l trimitea să sufere alături de Pep într-o finală mică ironică și ironizabilă, din fericire niciodată disputată. Marele Jose a plecat primul, singuratic, de parcă n-avea de gând să stea la coadă la metroul din față, de la Bernabeu. A dispărut din suferința colectivă și s-a refugiat departe de durerea celor care rataseră, care marcaseră, departe de cei 80.000 de opameni care ar fi dorit să-l vadă ca pe Pep, consolându-și trupeții și consolându-se pe sine cu ajutorul aplauzelor lor. Acum ar fi trebuit să vină adevărata strângere de mână cu Heynckes, un bătrânel încă drept, dar care în ’79 câștiga prima sa cupă europeană ca antrenor. În’ 79 niciunul dintre galactici nu se născuse, iar practicantul catolic Jose Mario Dos Santos Felix Mourinho avea 16 ani și probabil că învăța să îngenuncheze corect în vreo biserică de pe lângă Fatima.