Cu călcâiul poți marca în două feluri: eficient și la mișto. Varianta la mișto se practică atunci când ți-ai pus deja adversarul cu botul pe labe și ți-a mai rămas doar să-i dai lovitura decisivă în mod umilitor. Memoria reține aici o fază avându-l ca actor principal pe Marcel Răducanu, într-un 6-0 cu Young Boys Berna. După ce a driblat vreo cinci adversari, inclusiv portarul, fostul mare șeptar al Stelei (au existat și alți șeptari de legendă, nu doar Lăcătuș!) a așezat mingea pe linia porții goale și a împins-o cu călcâiul în plasă.
Celălalt mod de a înscrie cu călcâiul e cel eficient, așa cum a făcut-o Cristiano Ronaldo contra lui Rayo. Călcâi pe retragere, de la 10-12 metri, cu spațiul dintre minge și linia porții aglomerat ca un autobuz bucureștean într-o zi cu vreme rea. Dai așa, că n-ai cum altfel, nu ca să te afli în treabă, și în acest fel tranșezi soarta unui meci pe care, dacă nu era acel călcâi, poate că Real nu l-ar fi câștigat.
Istoria călcâielor celebre inventariată în această pagină dibuiește cu greu mostre românești. Să zicem Buga cu Hamburg, că doar de-aia-l cheamă Pele. Ar mai fi ceva cu Pancu, pierdut prin negura vremurilor, plus Wesley nu demult, în tur, dar Wesley nu e român, ci brazilian, nație mult mai predispusă spre asemenea procedeu.
Explicația e simplă. Noi, românii, suntem obișnuiți să folosim călcâiul, dar o facem mai ales pentru a da pase, capitol la care suntem campioni mondiali. De marcat, marcăm mai greu, călcâiul nostru nu e învățat să dea lovituri decisive.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER