Recursul inimii

Duminică seara Ovidiu Ioanițoaia ne va vorbi iarăși de pe ecranul televizorului, acolo unde-l lăsaserăm și ne lăsase acum câteva luni. Ne urase, ca de obicei, să auzim numai de bine. Între timp nouă, unora, ne-a fost cum ne dorise el, lui i-a fost greu, poate pentru că nu-i urase nimeni nimic.

Am lucrat 18 ani în preajma lui, i-am citit și mi-a citit mii de editoriale, am fumat împreună zeci de mii de țigări. M-a învățat și ne-a învățat pe mulți din generația mea, totul. Un fel de Google ambulant, știa și știe tot, iar acel tot capătă, învăluit în fumul care l-a înconjurat mereu, aura Misterului Universal.

Dacă acum răsfoiți aceste pagini din ProSport, e pentru că l-a făurit el, într-o epocă în care un ziar color părea cam ca și un laptop la răscoala din 1907. Dacă acum se iau sute de telefoane pe zi în emisiunile televizate, e pentru că Ovidiu a făcut asta pentru prima dată prin 1995, în niște ani în care încă se fuma live în studio și imaginile se montau ore întregi, precum piesele de puzzle.

Când am văzut că revine la doar 6 săptămâni după operația pe cord, m-am gândit că riscă doar pentru a-și arăta vitalitatea. Citindu-i megainterviul apărut vineri în Adevărul, am realizat că Ovidiu Ioanițoaia nu poate sta fără jurnalism. Lăsându-se de fumat, nu mai respiră prin țigarea lungă și albă, ci prin porii meseriei care l-a acoperit, devenindu-i a doua piele a trupului. La vârsta pe care o are, putea să stea pe verandă, putea să privească Alpii de pe terasa vreunui chalet elvețian, putea să-și înceapă ziua cu poeții polonezi și să și-o încheie răsfoindu-i pe clasicii ruși. Dar e limpede că nu poate și că are nevoie nu de medicamente și de liniște, ci de cască în ureche, de editorial și de invitați.

La un moment dat, când lucram împreună, împlinise 50 de ani și pentru o clipă, privindu-l, mi-am dat seama că nu mai e așa de tânăr. Acum îmi dau seama că va fi tânăr și la o sută și ne va dori mereu să ne meargă cât mai bine. Și noi lui, din toată inima!