În 27 octombrie, după foarfeca lui Antal din optimi, scriam că asemenea secvențe nu se povestesc, ci se cântă. Atunci, contra Târgu Mureșului, totul durase șapte secunde. Am oferit atâta spațiu fazei pentru c-am considerat-o irepetabilă. Nimeni nu credea că Liviu Antal poate trage la indigo secvența după doar 142 de zile. Acum se cuvine același cântec, aceeași melodie, la o astfel de execuție nu contează dacă în fața ta se află Târgu Mureș, Vaslui, Voința Livezile sau Barcelona. E la fel de greu și la fel de frumos când reușești, pentru că multora le vine greu și la antrenament să facă așa ceva fără să se taie în foarfecă, să lovească doar aerul sau fără să-și rupă șalele atunci când revin la sol.
De data asta, cântecul foarfecii lui Antal a făcut parte dintr-o simfonie de meci, mult peste ce ne-a oferit acest început de primăvară. Au cântat viorile Vasluiului, s-a auzit flautul lui Sânmărtean, s-au distins clar acordurile grave produse de alămurile lui Marius Constantin și Perendja. Ritm, rivalitate, implicare, inspirație. Pe piedestalul dirijorului, alături de Antal, poate sta oricând Sânmărtean. Lucică îți face impresia că doarme, pentru ca imediat să sprinteze felin, să dribleze fără să se uite la minge, iar peste o secundă să centreze impecabil cu exteriorul, exact acolo unde știa că urmează să vină Wesley
Acest meci de vis are în măruntaiele sale și un paradox. Cum se face că Antal intră la Oțelul doar după aproape o oră de joc? Ce resorturi să-l fi împins pe Dorinel să lase pe tușă singurul nestemat al unei echipe care n-a făcut puncte în Europa tocmai pentru că are în componență prea multe pietre de râu?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER