Mulți vor spune că Spania a redevenit campioană europeană pentru că în finală Italia a fost de nerecunoscut. Corect în mare parte. La rândul ei, Italia a ajuns în ultimul act de la Kiev pentru că în semifinală Germania a fost de nerecunoscut. După cum de nerecunoscut a fost Franța în „sfertul” contra Spaniei, după cum Portugalia a abordat penaltyurile cu Spania într-o manieră de nerecunoscut, după cum Olanda a fost de nerecunoscut în grupe și a plecat acasă fără să facă vreun punct.
Prin urmare, Spania și-a pus coroana pe cap pentru că a fost mereu de recunoscut și niciodată de nerecunoscut. Spaniolii au făcut 6 meciuri rezonabile, niciunul îngrozitor de prost. Au avut o mare capacitate de adaptare și, deși au reușit să câștige o competiție de asemenea dimensiune recurgând doar arareori la serviciile unui vârf de atac autentic, au dat senzația că stăpânesc mereu situația, mai mult, că au întotdeauna mijloace de a răsuci situația în favoarea lor. Acea sterilă tiki-taka folosită obsedant în mai multe meciuri, n-a mai fost principalul element utilizat în finală. Primul gol s-a marcat prin depășirea impardonabilă a lui Chiellini, urmată de o eroare copilărească de marcare a lui Silva, iar al doilea a fost rodul unui contraatac tipic, fără nicio legătură cu tiki-taka, adică fără nicio legătură cu posesia.
Spania merită pentru că a fost mereu bună și a profitat de faptul că adversarele au fost episodic foarte bune și uneori, atunci când au dat de Spania, foarte slabe. Și Spania reușește o triplă pe care n-a mai izbutit-o nimeni pentru că a știut să-și dea o proprie dimensiune a constanței într-o perioadă în care restul pietrelor tari ale fotbalului european s-au scăpărat una de alta sperând fiecare că va avea scânteia decisivă. N-a fost niciun foc, doar zgomot nemțesc (2008), olandez (2010), italian (2012), într-o gălăgie tumultuoasă care s-a auzit mult mai slab decât această liniște nobilă și superioară a Spaniei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER