Esențial pentru o echipă e să aibă vestiarul ei, cantonamentul ei, dormitoarele ei, locul unde mănâncă zilnic, se spală zilnic, se antrenează zilnic. Revenind în Ghencea, Steaua rezolvă toate aceste probleme care au măcinat-o vreo 9 luni, și, fără a exagera, au făcut-o să aibă mai puține puncte și mai mulți nervi.
Pelerinajele la Mogoșoaia, cantonamentele într-un hotel de lângă Piața Muncii, drumurile la Buftea, traiul nomad, cu masa de masaj sub coviltir și cu termosurile sub șaua calului vor înceta. Baloții cu echipament cărați prin București plus Ilfov, spre și de la spălătorie, induc un chin mai mare decât a juca meciurile pe diverse stadioane.
Mutarea în Ghencea a juniorilor de la closetele din tablă de pe Voința și de la terenurile liceului Mircea Eliade de lângă Semănătoarea (dacă știa Eliade că vor boteza cu numele lui un liceu de lângă o fabrică de grape, nu mai scria „Nuntă în cer” ci „Nuntă pe ogor”) ar însemna revitalizarea unei pepiniere aflate pe moarte tocmai din cauza lipsei unui loc al ei.
A nu avea un loc al tău e ca și cum ai dormi noapte de noapte în alt hotel, iar copiii ți i-ai ține la creșa săptămânală. În felul acesta nu mai poți vorbi nici de performanță, nici de familie, ci doar de o bejenie necontenită care te scoate din minți și nu te lasă să te gândești la nimic altceva.
Aceasta e esența întoarcerii acasă-un domiciliu fix, nu flotant. Meciurile le poți juca și pe Național Arena, dacă nu încape puhoiul de lume în tribunele din Ghencea. Dar cantonamentul de sub tribuna a doua înseamnă că ai unde să-ți lași izmenele să se usuce. E cel mai liniștitor sentiment din lume.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER