Marți spre seară, când Franța va întâlni Suedia, trupul lui Thierry Rolland va fi fost deja dus la groapă într‑unul dintre pașnicele cimitire pariziene. Thierry Rolland a fost un Țopescu și ceva al francezilor, o voce mai populară decât cea care dă ora exactă la radio, un reper, o instanță. Un punct de sprijin al fotbalului și al echipei naționale franceze din ultimii 45 de ani.
Noi, copiii născuți fără Internet, dar cu Teleenciclopedia obligatorie în fiecare sâmbătă seara, am auzit fotbalul vorbit de la Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu, Cristian Țopescu, Mircea M. Ionescu, Domozină, Grigore Ilisei, Nicolae Secoșan, Ghițulescu, Coca Cozma Teoharie. Îmi cer scuze dacă enumerarea e prea lungă și prea amestecată, mai ales că doar unii mai trăiesc. Noi, acei copii care luam revista Piff cu pile de la Poștă, am pus mâna, să fi fost 1980, pe un France Football, unde era intervievat un domn sobru, între două vârste. Am înțeles, cu franceza acumulată din Piff și din Rahan, că domnul era cel mai mare comentator tv francez și vorbea în interviu despre Platini, pe care-l caracteriza scurt și cuprinzător. „Un grand joueur, de visage d’adolescent, mais une volonte terrible”. Sunt peste 30 de ani de atunci, țin minte că am decupat pagina și am pus-o sub sticla biroului de elev și, ori de câte ori mă îndoiam de mine, priveam acel „visage d’adolescent” al lui Platini și îmi doream acea „volonte terrible” din ochii săi, cu care să-mi fac loc în lume.
Thierry Rolland s-a stins sâmbătă noaptea, la 74 de ani. Măcinat de boli, se retrăsesae din 2003, refuzase aparițiile publice de la 65 de ani, după ce apucase să comenteze toate gererațiile de fotbaliști francezi, de la veteranii Carnus și Bosquier, trecând prin amintitul Platini, prin Tigana și Ginola, până la tizul său Henry. Rolland nu era vreun sobru, ci un munte de sarcasm. Te făcea să ți se pară că ești cu el în cabină, mai mult, că ești pe teren, în tricoul lui Tigana sau al lui Lacombe, că te demarci în așteptarea pasei lui Pltini. Erau anii când gașca de cronicari clasici de la „L’Equipe”, în frunte cu Victor Sinet, acompaniați de Rolland, își permiteau să spună că încă așteaptă o națională a Franței la nivelul generației franceze de comentatori.
Acum aproape douăzeci de ani, cu prilejul unei vizite a Franței în Ghencea, mi-am permis să-l abordez pentru cîteva întrebări și răspunsuri. M-am prezentat în fața lui cu o franceză mereu defectuoasă, care pesemne că îl sâcâia. I-am amintit de acel interviu despre Platini pe care-l dăduse în France Football, de la care trecuseră alți 15 ani, iar chipul i s-a luminat a socializare și colaborare. A rezultat o conversație de câteva minute, pe care, egoist și orgolios, am transformat-o într-un interviu pentru defunctul Sportul Românesc.
Pe umăr căram o ditamai geantă, iar în geantă un radiocasetofon cu baterii, cu butonul PLAY apăsat. Erau alți ani, altă lume, și noi toți păream să fim alți oameni. Mai noi înșine și mult mai oameni!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER