Trei cu Ceahlăul, trei cu Brașovul, două cu Petrolul, toate acasă. Plus încă trei la Sportul. Sunt 11 puncte risipite de această echipă de violoniști a Vasluiului, care nu folosește pianul pentru că nu prea are cine să-l care. Melodia lui Inacio curge uneori lent, dar curge, e ca un fado, are și ceva trist, dar sună frumos. E un fotbal cu o grămadă de atingeri, cu preluări, cu o estetică pe care o admirăm, chiar dacă ne vine greu s-o înțelegem. Cu 11 puncte în plus, Vasluiul ar fi fost, probabil, pe primul loc, dar atunci poate că drumurile lui Porumboiu și Inacio nu s-ar fi intersectat, iar acum l-am fi admirat tot pe Hizo dând declarații după meciul cu Dinamo. Risipind acele puncte, Wesley și ai săi trebuie să tragă tare în derbyuri, de multe ori e mai greu cu Forminte decât cu Dănciulescu. Pierzi cu Brașovul acasă, dar vii să te scoți în Ștefan cel Mare. Unul dintre paradoxurile de care doar o echipă de artiști e în stare. Chiar dacă prim-solistul Sânmărtean face playback de câteva etape, echipa tot frumoasă rămâne.
Dincolo, la Dinamo, cântec fără muzică. Platini nu va putea fi niciodattă Marius Niculae, plus că lângă el se autoanulează și Dănciulescu, așa cum s-a întâmplat aseară. Cătălin Munteanu și Kone macină și ei uneori în gol, iar pe spate nici un fundaș central nu se încumetă să sară cu Yero Bello, lăsând asta în seama lui Rus, care numai pentru asta nu e făcut. Plus că e cu totul enigmatic, atunci când i-ai luat pe Curtean și pe Strătilă, să joci pe dreapta cu Matei. În iarnă Dinamo a fost glorificată pentru omogenitate, dar dacă îi scoți două puncte fixe, apar necazurile. Nu mai sunt vremurile în care să poți lua un titlu cu 13-14 jucători. Trebuie să ai mai mulți. Și, mai ales, mai buni.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER