Vaccinul anti-tiki-taka

Perfecțiunea adversă poate fi învinsă prin perfecțiune proprie. E o afirmație fără pretenții de sofism, doar cu aer de constatare. Câștigând cu 1-0 în fața Barcelonei, Chelsea a fost mai mult ca perfectă. Cine reușește asta, clatină superlativele, spulberă axiomele care-l dau pe Messi supraom și pe Guardiola savant al fotbalului.

Chiar așa, cine reușește asta? Galaxia Realului? Vreun cec la purtător din Manchester? Mașina de fotbal a lui Bayern? Niciuna. Au lăsat reducerea la tăcere a mașinăriei catalane în seama unei echipe care a reușit să-l bată pe Pep, deși oamenii de pe Stamford Bridge fac cel mai slab sezon al lor din ultimii ani. Chelsea s-a bătut mereu sus și obține această performanță abia acum, când nu contează în Premier, când e la 25 de puncte în spatele liderului, când va participa în ediția viitoare a Champions League doar dacă va câștiga acum trofeul.

Pe lista de potențiali învingători ai Barcelonei nu figura, nici măcar la coadă, numele lui Di Matteo. Poate Mou, poate moș Heynckes (dar cât e de viu!), poate Sir Alex, cine știe dacă nu cumva Mancini. DiMatteo era doar un aspirant, o fostă vedetă a echipei și o manta efemeră care să-i țină în priză pe Terry and his boys până la vară. Bătând Barcelona, el devine automat mare antrenor. N-ai cum să fii mic atunci când nu iei gol contra catalanilor și reușești să și dai.

E posibil ca Di Matteo să fi văzut caseta acelui triumf al lui Inter contra Barcei de acum doi ani, obținut în zece oameni, cu Eto’o retras undeva în flancul stâng al defensivei. E posibil să se fi bazat doar pe fler și pe educația sa tactică de italian. E posibil, de asemenea, ca mulți esteți să plângă la căpătâiul unui fotbal ucis cu cinism. După cum iarăși e posibil să existe și ființe vii care să admire triumful rațiunii asupra unei frenezii care tocmai prin rațiune poate fi redusă la tăcere.

Di Matteo a gândit perfect și pentru că l-a ajutat o echipă perfectă. În spatele acelei posesii medii de 72 la sută, cu peste optzeci la sută după pauză, se ascunde un mecanism nefisurat, care a obligat tiki-taka lui Pep să se desfășoare undeva la 50 de metri de poartă, în triunghiuri mărunte, cu latura de cel mult doi metri. Chelsea a alergat enorm, a înconjurat mereu omul sau oamenii cu mingea, determinându-i să joace foarte mult în spate și în lateral, nedându-le șansa de a pasa în față. Primul fundaș din mecanismul în scară al lui Di Matteo a fost Drogba, următorii, Mata și Ramires. Au urmat apoi Lampard, Obi Mikel, Miereles și, în sfârșit, în caz de extremă urgență, cei din linia de fund firească.

Șterse de picăturile de ploaie londoneză, frumoasele desene catalane pot reapărea mâine, pe Camp Nou, contra lui Real. Barca nu e o echipă care să intre în criză după un meci și are mari șanse să renască, pentru că lui CR 7 nu poți să-i spui să dubleze flancul și nici lui Benzema să blocheze o construcție care până să ajungă la Xavi, începe încă de la Mascherano. Ca și Barca, Real e și ea o echipă de artiști și o strânge mantia nobilă dacă interpretează o lecție de umilință și de cinism precum cea oferită de Chelsea. Dacă Lampard și Drogba pot fi oricând soldați, sub tricoul alb cu margini aurite al lui Real se ascund doar oameni cu sânge albastru. Până și Pepe, când nu găsește nicio mână pe care să calce, are coșmaruri în care se visează driblând.