Să ne bazăm pe intuiție și să opinăm că Del Bosque nu și-a pierdut mințile să joace finala cu vârf de atac și va rămâne fidel avansatului Fabregas, flancat de aripile de conjunctură David Silva și Iniesta. Asta înseamnă că în formula de start Spania va avea 5 barcelonezi (Pique, Busquets, Xavi, Cesc, Iniesta), patru de la Real (Casillas, Arbeloa, Ramos, Xabi Alonso), un valencian, Jordi Alba, pe care, chiar dacă s-a transferat alaltăieri la Barca, încă nu-l încadrăm în modului catalan, tocmai pentru că n-a apucat să joace acolo și un stranier, Silva, de la Manchester City. Dincolo, un sextet de la Juve, cu Buffon, Barzagli, Bonucci, Chiellini, Pirlo, Marchisio. Asta ne aduce aminte de campioana mondială 1982, antrenată de Bearzot, cu 8 juventini printre titulari.
Ambele finaliste, dar și semifinalista Germania, cu 7 oameni de la Bayern, confirmă ideea că au cam dispărut echipele naționale adunate prin aeroporturi, cu titulari provenind fiecare de la altă echipă și neîngemănate într-o ideea tactică limpede. Se merge pe omogenitate, pe module, pe relații stabilite în câțiva ani, nu în câteva ore. Echipele naționale reprezintă expresia unor valori, dar dacă între aceste valori există și reflexe condiționate în timp, e și mai bine.
Dincolo de omogenitatea care e clar că există, finala mai ridică o problemă. Grupul Juve dă jos tricoul alb-negru cu dungi și-l îmbracă pe cel albastru adunat în jurul liderului Pirlo. Grupurile spaniole sunt puternice, dar n-au liderii în componență. Messi și Cristiano Ronaldo ascultă alte imnuri, iar Casillas și Xavi sunt doi, nu unul. Adică expresia a două stiluri, a două mentalități. Poate că aici va fi cheia finalei, în acest triunghi Real-Barca-Juve, ale cărui laturi conțin aproape întreaga esență a fotbalului European.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER