Dinamo a adunat într-o singură seară mai mult decât un sezon întreg. În tribune au fost mai mulți decât s-au strâns la toate nocturnele triste de lângă Spitalul de Urgență. În teren s-a răzbunat frustrarea de a fi fost lideri mai mult de jumătate de campionat și de a fi pierdut totul la final.
Nu chiar totul, rămâne această Cupă absorbită parcă de pe soclul ei de miile de oameni răsăriți ca din pământ, cărora ani și ani le-a fost rușine să viziteze ruina nelocuibilă de lângă circ, dar care au simțit că pot intra în istorie într-o seară de mai pe o arenă decentă, care-ți dă ghes să te arăți la față și să arăți tuturor că echipa ta încă există.
E o victorie istorică, dar o victorie cinică, de-un pragmatism vorace. Cu o ocazie în prima repriză și cu un corner bătut inspirat în fața unui adversar care a tratat acea fază cu o lejeritate îngrozitoare, Dinamo a lăsat iarba să crească în jumătatea adversă, băgând autocarul în poartă, trăgând de timp, abandonând posesia și lăfăindu-se în brațele norocului aproape la fiecare fază. Bonetti a dovedit că știe această lecție, a betonului cu armături, a adus cifa și a turnat ciment în fața unui Rapid care a ieșit campion doar la pasa cu călcâiul. Demult n-am văzut o asemenea redută asediată, o astfel de Posadă din care zburau pietroaie în capul atacatorilor. Demult n-am văzut atâta eroism defensiv, dar nici atât noroc cât a ocrotit fortăreața alb-roșie în cea mai mare parte a serii.
Dincolo, Rapid rămâne aceeași fată frumoasă care nu reușește să se mărite. Dansează frumos, uneori sclipește, dar n-are noroc în dragoste. Dacă nu ardea ceapa la omleta acelui corner din care a primit un gol sătesc, probabil ea era cea care se plimba cu caleașca. Așa, se dă cu roaba și crede că acolo, printre cărbuni, ar fi adevăratul farmec al vieții.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER