În munca antrenorilor, poate mai apăsat decât în alte meserii, priceperea asigură mult, dar nu tot. Competența furnizează o parte din garanții, dar nu poate funcționa fără sprijin. Mai e nevoie de ceva, ca pretutindeni unde nu lucrezi cu abstracții, ci cu oameni. În fotbal, pedagogia pețește cu succes succesul doar dacă circulă cu o umoare bună la brațul drept și cu o doză de umor la stângul. Cel puțin așa stau lucrurile în România lui 2012, după ce îngrădirile au căzut, iar tentațiile s-au multiplicat în galop. Arhitectura semicazonă a izbânzilor de tip Herrera, Michels, Lobanovski sau Van Gaal nu se poate impune în forfota pestriță de la noi. Aici voioșia, improvizația, relativizarea, talentul și „laissez-faire”-ul coexistă. Suntem latini la vorbă, balcanici în reacții și levantini în obiceiuri. Altfel spus, greu de fixat în inventarul națiilor. Tocmai de aceea antrenorii deghizați în sergenți-majori nu pot avea decât succese sporadice și limitate în timp. Cazurile Dan Petrescu-Unirea Urziceni și Dorinel Munteanu-Oțelul Galați o dovedesc.
Modelele Valentin Stănescu și Florin Halagian sunt deja pagini îngălbenite din dosarul fotbalului, de pe care tot mai puțini suflă praful înaintea răsfoirii. E lucrul pe care l-a înțeles Petre Grigoraș și pe care refuză (sau nu poate) să-l priceapă Ioan-Ovidiu Sabău. Dată fiind ironia vieții, cei doi își contrazic în antrenorat propria structură de fotbaliști. Grigoraș a fost un vârf harnic, dar fără sclipiri, pentru ca acum să fie fantezistul Ligii 1. Sabău a jucat solar și inventiv, devenind la ora actuală cel mai închistat antrenor din țară. Primul a învățat să râdă, al doilea a uitat s-o facă. Dincolo de har pedagogic și consecvență, lucrurile care-i despart pe Grigoraș și Sabău țin de felul cum se deschid spre lume și spre oameni. Să ne înțelegem, Grigoraș nu e un campion al toleranței și nici Sabău un prelat al terorii. Însă comerțul lor cu fotbalul duce într-un caz spre bucurie, iar în celălalt spre încruntare. Fapt confirmat deja – de Grigoraș la Farul, de Sabău la Poli.
Pandurii-Rapid s-a încheiat 2-0 nu doar fiindcă învingătoarea a fost mai bună decât învinsa. În spatele rezultatului au stat umoarea și umorul. Adică felul de-a iriga optim comunicarea cu jucătorii. Grigoraș are o umoare bună și umor. Lui Sabău, altminteri un om de perfectă civilitate, cele două îi lipsesc. Mai grav, Sabău e pus să antreneze într-un mediu de turbulență tradițională și la o echipă unde poanta, șmecheria cu folos, ba chiar și călcatul pe alături fac parte din peisaj. Consecința acestei opțiuni e o inadecvare flagrantă, o tristă și întristătoare incompatibilitate. Atât de trâmbițatul farmec al vieții giuleștene nu sucombă la ora asta doar fiindcă X e nepregătit fizic, Y apatic și Z lovit la gleznă. Cauza principală e aerul polar care se simte de pe bancă. Apropo, când l-ați auzit pe Sabău glumind – cu jucătorii, cu ziariștii, cu oricine? Dincolo, Grigoraș a scos crisparea din meniu și a introdus în locul ei destinderea. Rezultatele se văd, diferențele sar în ochi. Indiferent de locul pe care vor termina campionatul Pandurii și Rapid.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER