În România e rușinos să ai o meserie. De unde știu? Am aflat prima oară în copilărie, atunci când bunică-mea nu-mi punea în farfurie până nu făceam cunoștință cu o coajă de săpun care nu producea deloc clăbuci la contactul cu apa călie livrată pe algoritm socialist. Atunci, femeia care m-a crescut mă enerva, între „mingea de 35” și castronul ei cald, pentru mine nu era timp și de igiena palmelor. De multe ori am rupt un „colț” de pâine și am fugit trântind ușa după mine, spre disperarea ei, înapoi, la „mingea de 35”. Tot în acele vremuri mi-a fost inoculat oprobriul pentru gunoieri. „Învață, altfel o să ajungi gunoier”, de câte ori nu am primit această pildă venită să mă motiveze după ce ai mei treceau pe la câte o ședință cu părinții la care era prezent și catalogul. În România, mult timp, să fii gunoier era mai rău decât să fii „șut” sau să împărtășești tainele capacelor de alba-neagra prin vreo autogară. Când „mingea de 35” s-a spart și la librărie se găsea deja Monopoly, am realizat că trebuie să arunc orice hârtiuță, pet, cutie, sticlă, muc de țigară, la gunoi. Tot atunci m-am gândit, pentru o secundă, cum ar fi fără gunoieri și mi-am dat seama că, dacă nu m-aș fi spălat pe mâini cu coaja de săpun din copilărie, poate nu aș fi ajuns nici măcar un hoț.
România strecurată prin tranziție a încercat să mă învețe că a fi polițist e ceva rău. Doar în filmele americane „cu împușcături”, cei în uniformă sunt eroi. La noi, când vine vorba de epoleți, realitatea e următoarea:
Varianta de bine : „Aseară am băut un șpriț și m-a oprit un << gabor>>. A fost băiat milițianu’, i-am dat <<un baston>> și mi-a lăsat carnetu’ „ Varianta de rău: „Am băut un șpriț și m-a oprit un <<gabor>>. Mi-a pus fiola, nu a pus botu’ la nimic, i-am dat o sută de parai, dar nu a halit și m-a dus la IML. Mi-a luat carnetu’. A fost gherțoi”
În ambele cazuri, polițistul este poreclit gabor și trage după el păcatul milițianului. Mai poate fi și „gherțoi”, dar atunci e bine să sari peste șosea, că altfel nici trecerea de pietoni nu te poate ajuta. Trece românul și poate fi vina ta că el a băut un șpriț.
Mai nou, în România de după Revoluție a mai apărut o meserie. Cea de jurnalist. Jurnalistul știe tot și apare din telecomandă, vine pe firul de la internet sau intră în mașină prin boxele din ușă. A patra putere într-un stat democratic are rol de relaxare pentru români, jurnalistul are expunere și se poate transforma rapid în vedetă, politician, analist, senator, etc. La fel de simplu se poate întâmpla și invers. Meseria asta este o combinație între grupa zero și AB. Dă și primește de la toți. Din orice poți deveni jurnalist. Politician, antrenor, manager, avocat, tapițer, șofer, bucătar (minim cu încă două degete la purtător pentru o bună tastare). Jurnalistul face parte din noi, dar cum ar fi fără el într-o țară ca România?
Mai greu decât fără treceri de pietoni, gabori-milițieni-polițiști, gunoieri și chiar săpun. Asta pentru că pe locul în care se întinde bucata noastră din Paralela 45, cea mai veche meserie nu este nici prostituția și nici hoția. Este bârfa și datul cu părerea. Poftiți!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER