A fost frumos. Chiar e o opțiune bună să se adune cât mai mulți rapidiști pe Național Arena și să dăm un nou luciu competițiilor europene. Dar la început ne-am simțit pe noul stadion ca la un congres la Romexpo sau Sala Palatului. Fără semințe, fără fum. La ridicarea cartoanele pentru coregrafie parcă eram delegații unui partid politic votând liderul cu unanimitate. De fiecare dată când sprijineam picioarele în scaunul din față eram atenționați de un agent de pază, iar când ne uitam sus nu găseam cerul, ci un fel de cupolă luminată.
Giuleștenii au vindecat Național Arena după tristul lui debut european din meciul cu Oțelul. Rapidiștii au venit în număr demn și au creat o atmosferă vibrantă, amplificată de acustica stadionului, un palat ieșit din comun pentru familia altfel sărmană a fotbalului românesc. Chiar dacă mai erau și spectatori-turiști, rapidiștii au reușit să mute Giuleștiul pe Național Arena. Impozanta peluză a cântat tot meciul, iar steaguri și fulare alb-vișinii în vânt au însoțit mereu cele mai frumoase cântece pe întregul stadion. Repartizarea spectatorilor în inelele de jos a dat tribunelor un aspect compact, iar când, în pragul dezastrului, s-a cântat „Așa sunt eu rapidist”, scena amintea puternic de atmosfera de pe prea-mult-lăudatul Anfield sau de Celtic Park cu celebrul „You’ll never walk alone”.
Un stadion frumos și mare, fulare și steaguri sus, un public întreg care știe să cânte o melodie frumoasă și emoționantă. O melodie, cea a Rapidului, mult mai frumoasă ca imnul englezilor, cu niște versuri de muzică ușoară sau cor de biserică. „Așa sunt eu rapidist” exprimă o loialitate mai directă și e condimentată cu referințe la toate rivalele. Are muzică de nostalgie caldă și mândrie tragică, desprinsă din cântecele de pahar.
Joi seară a fost spectacol excepțional. Mai trebuie doar să vină cei care să-i arate și Europei „cât de-ai dracu-s rapidiștii”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER