În loc de motto. Un antrenor se poate uita în oglindă după ce și-a dus echipa în preajma careului advers. Legea asta nescrisă e de două ori valabilă în cazul lui Andone. Cineva, Torje, cei doi Cristea, Ganea,oricine, născocesc ei acolo o fază, o ocazie, un gol, iar dacă nu se leagă nimic, vorba lui Halagian, focul e tot la ei. Nu în gheata lui Homei sau pe freza lui Scarlatache în treimea proprie.
Dinamo a ajuns azi o echipă a contrastelor. Ieri, contururile nu ni se păreau într-atât de îngroșate. Toate poticnelile din apărare din ultimul sezon erau parcă mai puțin vizibile, nu săreau în ochi ca la meciul cu Hajduk. Per total sau feliat pe compartimente, jocul lui Dinamo era blazat, încâlcit, bramburit, picoteala lui Adrian Cristea se complăcea cu orbecăiala lui Moți ș.a.m.d. Parcă era o minidinamoviadă pe sectoare a erorilor. Așa au scăpat de cele mai multe ori basma curată și Scarlatache, și Tamaș, și Pulhac, și Moți. Doar Dolha a fost oaia neagră de serviciu. Cei mai mulți au și rămas. Asta e. L-ați văzut joi pe Ando cum bombănea sau își trecea mâna prin păr la fiecare raid croat prin careul lui Curcă?
Cu Hajduk, mai ales la momentul de cumpănă de la 2-1, meciul a fost salvat de o jumătate de echipă. Cea care începe acolo, pe undeva prin zona lui N’Doye în care se mai recuperează baloane și se închide odată cu fuleul lui Andrei Cristea în careul advers. Aceeași jumătate de echipă în care stă și calificarea de la Split. „Dacă nu dăm gol în deplasare, va fi greu să ne calificăm”, cam pe aici se învârteau mai toate declarațiile și speranțele de după acest 3-1…
Mihai Ciucă
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER