Parcă nici n-a fost vreodată. Azi, într-un moment în care actuala generație trage și de un prăpădit de meci cu Luxemburg în derbyul codașelor grupei, cine să te mai creadă că tot într-o seară de 16 aprilie naționala punea pe butuci o campioană mondială în pâine? Italia lui Rossi, Antognoni și Zoff, matadorii Mundialului spaniol. 16 aprilie ’83, 1-0 cu squadra lui Bearzot. A fost seara mirifică a celor 80 de mii de torțe care păreau pe finalul comentariului lui Cristi Țopescu niște licurici în imensitatea fostului „23”. Seara lui Balaci, care l-a plimbat cu lesa pe fiorosul Gentile în lung și-n latul terenului. Seara lui Boloni, al cărui răcnet cu pumnii strânși de după golul care i-a grăbit lui Zoff retragerea e unul dintre genericele all time alături de balonul care se zbate în vinclul Columbiei după acolada lui Hagi în America. A fost seara în care discipolul i-a tăiat macaroana profesorului. Peste ani, Mircea Lucescu avea să recunoască dealtfel că, după acel 1-0, relațiile cu Enzo Bearzot s-au răcit de tot. A fost seara în care torpila lui Boloni a încălzit milioane de apartamente cu calorifele călâi parcă dintr-o lume a treia în care se stătea la coadă pentru orice. De la adidașii de pui la hârtia igienică. 1-0 cu Italia a fost una dintre bornele fotbalului nostru. Precum America ’94, Mexic ’70, Coppa del Mondo ’90, precum multe altele. E bine ca din când în când să ne mai amintim nostalgici de eroii de odinioară, dar mai ales să le reamintim tricolorilor de-acum care ne tot dau brânci în lumea a treia. Moț cu căpitanul Chivu. „Păi cine suntem noi să avem atâtea pretenții?”
P.S.1: La ora la care îi lua campioanei mondiale trei puncte din patru Mircea Lucescu nu împlinise 38 de ani. La ora la care bătea Luxemburgul Răzvan Lucescu sărise deja de 42 de ani.
P.S.2: Azi, Craiova se zvârcolește să nu pice. În aprilie ’83 trăia emoțiile returului cu Benfica. Ce vremuri…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER