Pe undeva, Parreira nu bate câmpii când sare la gâtul brigăzii lui Busacca. Toată discuția se centrează bineînțeles pe faza limită de la golul doi al uruguayanilor. Penalty, portar eliminat, trambulină pentru un 3-0 care, în mare parte, se traduce chiar cu eliminarea sud-africanilor încă din faza grupelor. Se potrivește ca nuca în perete cu obiectivul lui Parreira.
Mai rar văzut sau poate chiar deloc până acum la un turneu final C.M., amfitrionii au fost arbitrați ca la carte. N-au primit nici măcar 0,01 la sută din cota tradițională cu care gazdele ieșeau de la vestiare. Istoria Mondialelor e înțesată de arbitraje vădit părtinitoare. Unele chiar scandaloase. Anglia ’66 cu al ei sfert de finală împotriva Argentinei, plus mutarea semifinalei cu Portugalia pe Wembley, plus Bahramov, Argentina ’78 cu penaltyul inventat la Tresor, Correa de Sud 2002, Mexic ’70, calificată din grupe cu un 11 metri care nu se dă nici la județ, Spania ’82, Mundialul la care arbitrii și-au uitat cartonașele la meciurile lui Gordillo și compania. Etc., etc.
Un inventar pe fugă al erorilor într-o singură direcție. Mai mici, mai mari, toate au cântărit. În economia generală a unui turneu final, unele chiar au contribuit la stabilirea câștigătoarei, împinsă de la spate pe parcurs, precum cicliștii într-o etapă de cățărare. Nu era nicidecum cazul Africii de Sud, să fim rezonabili. Precedentele pomenite și multe altele l-au împins pe Parreira să spere că într-o fază limită asistentul lui Busacca va ridica fanionul, iar la 0-1 meciul continua, speranțele mai pâlpâiau. Parreira a fost însă arbitrat la sânge. Și e supărat pentru că tradiția s-a făcut cioburi tocmai la el.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER