Echipa lui Blatter are un milion de bube în cap, un milion de defecte, un milion de tinichele legate de coadă. Dar și un merit, deloc de rang periferic, de genul să mai schimbăm culorile fanioanelor asistenților că ne-am cam plictisit de galbenul auriu. E vorba, nici mai mult, nici mai puțin, decât de modificarea unui raport de forțe pe care Blatter l-a moștenit de la Havelange, acesta de la Rous ș.a.m.d. Actualul boss de la FIFA a scuturat mondialele de o marotă de-un leat cu turneele finale. Era musai ca Brazilia și Argentina să nu fie lăsate să se întâlnească mai departe de pragul semifinalelor. Explicația pentru care C.M. n-a putut propune vreodată în 80 de ani de existență o finală Brazilia – Argentina. Uneori socotite favorite la titlu, alteori nu, cele două au fost întotdeauna înțepenite pe aceeași parte a tabloului. Obligatoriu, încă de la tragerea la sorți. E ca și cum, ediție de ediție la Wimbledon, Federer și Nadal ar fi încorsetați pe același culoar din capul locului, după care nu mai contează unde sunt plasați Murray sau Roddick.
Bizar și nedrept, nicio restricție însă în dreptul Germaniei, Italiei, Olandei sau Angliei. Se puteau înfrunta oricând, după cum le țineau balamalele, în grupe sau în finale. Nu și Brazilia și Argentina. Sud-americanii își puteau calcula pașii, se puteau evita, dar numai până în semifinale. Nu bagă nimeni mâna în foc că o finală Kempes – Rivelino în ’78 sau alta Maradona – Zico în ’82 ar fi fost mai breze decât cele ieșite din iarbă. Canoanele pomenite au lăsat însă în aer răspunsul la dilema „cum ar fi fost dacă…?” Și știm cu toții cum e cu fructul oprit.
Nu mai e cazul acum, în Africa de Sud. Blatter a schimbat macazul și i-a rupt Europei biletul de favoare care aproape că-i asigura un loc în finală. Dacă trecea de africani, CONCACAF sau asiatici. Poate chiar e mare lucru, Blatter a mototolit această lege scrisă nu se prea știe de către cine și a făcut posibilă și o finală interzisă până mai ieri.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER