La ce i-a trebuit lui Mircea Lucescu?

Mircea Lucescu a fost întotdeauna foarte grijuliu cu relațiile internaționale. Atât ca jucător, care, n-am aflat vreodată dacă a avut și o ofertă de afară, cât mai ales ca antrenor. Și-a cultivat aceste relații, le-a întreținut cu sârg, a legat prietenii acolo unde nici nu-ți trece prin minte, în toate colțurile lumii. Pentru Mircea Lucescu a contat întotdeauna părerea altora, ce cred antrenorii de renume despre echipele sale și performanțele acestora, ce scria l”Equipe despre calificarea de la Bratislava, cum purica naționala Brian Glanville în World Soccer după Euro ”84… Laude, interviuri, portretul lui Lucescu pe câte o pagină întreagă, din care nu lipsea precizarea că vorbește fluent mai multe limbi. Cât ai clipi, presa de afară s-a repoziționat la exact 180 de grade. Un capriciu cu totul și cu totul de neînțeles a alterat relațiile și imaginea „promițătorului tehnician din Carpați”. Și anume ambiția de a-l încălța cu orice preț pe Cămătaru cu Gheata de aur. A rămas un mister nedescâlcit la ce i-a trebuit lui Mircea Lucescu toată această mascaradă care a atins punctul culminant al caraghioslâcului în derbyul Rapid – Dinamo din ultima etapă a ediției ”86-”87?! După orice manual al meciurilor aranjate, la care au scris câte o filă atâția doctori în materie înainte și după ’89, un scenariu de care să fugi mâncând gazonul. Pentru că „ne vede lumea”, zice abia azi Cornel Dinu. Rapid era salvată, sau fusese salvată la pachet cu Flacăra Moreni de la retrogradare, Cămătaru era ca și golgheterul continentului. Și-atunci pentru ce acel 4-3 pentru Rapid jenant pentru toată lumea?! Pentru galeria Giuleștiului, care și-a adăpat folclorul la încă un izvor forat chiar de către rivalii dintotdeauna, pentru Dinamo, care înghițit și gălușca a două penaltyuri împotriva-i ca să iasă scorul, pentru Cămătaru, care nu mai avea nevoie de toate cele trei goluri, și, mai ales, pentru Mircea Lucescu, care, satisfacție măruntă, a ținut morțiș ca și Dinamo să se gudure pe lângă un trofeu continental în sezonul în care Steaua câștiga totuși Supercupa contra Kievului. Era doar începutul sfârșitului comediei. Un prim semn de întrebare pentru cei care au plămădit trofeul ca să-i recompenseze pe Eusebio și Gerd Muller, adevăratele guri de tun ale Europei, nu pe Dudu Georgescu sau pe Kaiafas. Până când amfitrionii nu s-au mai întrebat deloc după ce și Mateuț a primit Gheata de aur, iar Coraș pe cea de argint… Trofee peste putințele lui Van Basten, Voller sau Butragueno. La ce a ajutat atunci toată mascarada cu Cămătaru și, mai apoi, cu Mateo? Pe moment nu i-a servit nici măcar lui Mircea Lucescu. Din contră.