S-a stins felinarul Jiului

N-a fost nici pe departe vreunul dintre vârfurile generației sale, generația mexicanilor. A fost însă una dintre cele mai mari figuri din întreaga istorie a fotbalului nostru. Gogu Tonca. Nu e om din lumea fotbalului căruia să nu i se însenineze chipul numai când auzea numele lui Tonca. Era precum vinul de soi la o petrecere. Dezleagă limbile și înveselește atmosfera. Toți, cei care l-au cunoscut ori nu, toți au câte o poveste amuzantă cu Gogu Tonca.  Fiecare meci al lui Tonca din cele peste 200 cu Jiul în prima divizie are povestea sa. O poveste care, la vechiul stadion unde gazonul era udat până ajungea mocirlă până la glezne, începea la gura tunelului semiobscur cu avertismentul șugubăț al adversarului. „Vezi că am acasă patru guri de hrănit”. Muntele de om cu figură de boxer cu nasul teșit adăuga și un rânjet.
Până la urmă, nu știe nimeni dacă Gogu Tonca a fost într-adevăr un fundaș dur sau doar i-a făcut și lui plăcere că-i merge vestea de fioros. „Nea Gogu taie lemne ca nimeni altul”, îl tachina Dumitrache, care i-a fost și adversar, și coleg o vreme la Jiul, un loc de deportare pentru Mopsu’, Deleanu sau Cavai între alții unde nu câștigau sub zece mii de lei pe lună. În anii ’70. Așa erau vremurile. Jiul a avut cârlig la mercenari și pentru că era mirajul facultății de mine și gaze pe la care n-a trecut vreun fotbalist vreodată. Cum au venit toți, Mulțescu, Stoichiță ori Rozsnay, așa au și plecat după ce au luat patalamaua.
Doar Gogu Tonca rămăsese peste decenii felinarul Jiului. Destin comun. Tonca s-a stins parcă odată cu clubul. Acum, acolo, Sus, Mopsu’ și Gogu poate că pun iarăși de un tenis cu piciorul pe câte o navetă de bere, iar scorul îl ține tot Gică Ene II, ca pe vrenuri.