Spania e echipa sfârșitului de deceniu. Indiferent de deznodământul finalei de duminică. E de ajuns să atașăm parcursului de la acest Mondial titlul european de acum doi ani pentru ca nimeni să nu clintească Furia Roja de pe soclul momentului.
Azi, toată lumea se pregătește să-i copieze modelul, țesătura de pase merge la inima oricui, specialiștii calculează de o suă de ori și până la urmă le iese tot un procentaj de peste 80 la sută pase reușite la acest turneu final. A plecat și Aragones, a venit Del Bosque, absolut nimic nu s-a schimbat. În joc, în vestiar, ca stil, ca imagine. Spania a ajuns să se ia în seamă chiar și într-un amical oarecare, înaintea C.M., tratat nemțește, un 6-0 pe gustul lui Nadal.
Dacă acceptați o părere, explozia din ultimii ani a Spaniei a fost posibilă doar pentru că naționala a avut tăria să rupă orice punte cu trecutul, cu tradiția. A șters cu buretele totul și a luat-o de la capăt. De vremurile de odinioară nu mai amintește azi decât ritmul tobei lui Manolo. Decenii la rând, mondiale după europene și europene după mondiale, Spania s-a hrănit cu voluptate numai cu agresivitate, cu duritatea tacklingurilor lui Camacho, Goicoechea ori Hierro, înălțate la rang de devotament patriotic. Spania a luat cu hei-rup Euro ’64, a șlefuit în ’82 stilul „pe ei, pe mama lor!” Gazdelor li se îngăduia totul.
Perico Alonso, tatăl lui Xabi, tăia atunci lemne de crăpa de ciudă și Charles Bronson cu secvența sa din „Cei 7 magnifici”. În familia Alonso însă, așchia a sărit departe de trunchi. Spania feciorului s-a lepădat de tradiția găunoasă care nu ducea niciodată nicăieri, a înghițit în sec și a acceptat că a venit totuși vremea să mai fure de la Zidane sau de la Messi. Pe ceilalți, de la Cruyff la Ronaldo – originalul, nu copia -, de la Kempes la Kluivert, Spania doar i-a tolerat și le-a pizmuit salariile decontate de Real sau Barca. Furia Roja a fost grea de cap. Într-un târziu a învățat să-i pese și de fotbal.
Mihai Ciucă
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER