Finalul meciului de la Cluj. Jucătorii CFR-ului se îndreaptă către tunelul ce dă la vestiare. Cu arbitrii se retrag și oamenii de ordine. Undeva în cercul de la centrul terenului Traore rămăsese stingher, împietrit, cu capul în pământ. Știa prea bine ce era de făcut, dar nu avea curajul să meargă singur să ceară scuze galeriei. Câțiva colegi au simțit momentul apăsător al ivorianului și s-au întors din drum fără ca cineva să le ceară asta.
Traore trebuia susținut. S-au strâns ciorchine în jurul său și au pornit împreună către peluza încă în așteptarea unui gest, a unor scuze. Alături de Rada, Culio sau Panin, și Traore ridică brațele și aplaudă devotamentul fanilor. Prim-planul TV spune mai mult decât o mie de cuvinte sau de scuze. Traore abia ridica privirea din pământ, ochii mari și rotunzi îi erau înecați în lacrimi. Plânsul îi stătea ca un nod în gât, abia îl stăpânea. Acum realiza adevărata dimensiune a gestului său stupid de după gol. Încet, încet, ostilitatea tribunei pare că se stinge, plutește senzația la despărțire că Traore e ca și iertat, fără ca vreun suporter să aibă habar de apelul la îngăduință al lui Iuliu Mureșan. „E încă un copil”.
Această pățanie care, la un moment dat, chiar o luase razna poate îl va convinge și pe Traore de binefacerile jocului în echipă. Cu doar zece minute în urmă era huiduit vârtos la fiecare atingere a balonului. Acum mijeau deja mugurii împăcării. Imposibilă fără suportul lui Cadu, Panin și ceilalți. Colegii lui Traore. Inclusiv Culio care a tot așteptat pasa aia blestemată pe contraatac în partida tur cu Roma și pe care scria gol, un gol care, cine știe, poate că ar fi răsucit multe calcule în economia grupei. Poate. De unde și senzația aproape generală că Traore a jucat mai toată toamna numai pentru el, pentru imaginea și cota lui de piață. N-a răzbit nici altădată de unul singur, n-ar fi răzbit nici acum în cel mai delicat moment de la sosirea la Cluj.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER