E prea devreme să spui că sunt ce-au fost odată, dar e clar că nu mai sunt ce-au fost mai adineauri.
La Steaua, îmi place că are acea forță tipică unei echipe mari. Poate renaște din orice, poate inventa un gol din nimic. Forța se simte cu atât mai mult acum când și calitatea jucătorilor e evident superioară. Nu îmi place însă că și-a păstrat și aroganța nejustificată, fie ea și în glumă. Iar faptul că joacă toate meciurile în deplasare e de-a dreptul jenant.
La Dinamo, îmi place încăpățânarea de a demonstra că toți cei care zic că apărarea e praf se înșeală. Pur și simplu, dinamoviștii nu iau gol, dar de dat dau în continuare ca în vremurile bune, și asta-mi place. În Liga I, că-n Europa e alta povestea. Până vedem cât ține partea bună, ce nu-mi place e insistența lui Torje de a demonstra că se pricepe și la teatru, nu doar la fotbal.
La Rapid, îmi place liniștea în care s-a pus la cale un întreg plan de reconstrucție a echipei. În plus, a trecut rapid și peste primul eșec, ceea ce nu e puțin lucru pentru un club obișnuit să dărâme azi tot ce a construit ieri. Nu-mi place însă lejeritatea cu care s-a renunțat inițial la Giulești. Și nici embagoul public pe care pare că și l-a impus Răzvan Lucescu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER