Oleksandr Sevidov, antrenorul lui Karpaty Lvov, așteptase probabil momentul ăsta o viață întreagă. Când arbitrul a fluierat finalul meciului cu Șahtior, câștigat cu 3-2, omul care acum doi ani stătea pe banca ilustrei Krîmteplîtsia Molodijne s-a îmbrățișat cu ai săi, apoi s-a dus repede spre Mircea Lucescu, întinzându-i, arogant, mâna. Echipa sa trăsese de timp tot meciul, arbitrul a fluierat pentru ei, gazonul a fost foarte prost, însă Sevidov a avut pretenția să dea mâna cu Mircea Lucescu, antrenorul care domină fotbalul ucrainean și, de ce nu, pe cel mondial de mulți, mulți ani. Evident, a fost refuzat de românul care a descoperit și va mai descoperi aproape toți jucătorii de top din lume.
Nu râdeți, așa ar fi putut arăta un comunicat scris de PR-ul lui Lucescu după a doua înfrângere din doar 9 etape pentru echipa care a câștigat 5 dintre ultimele 6 titluri în Ucraina. La finalul partidei, antrenorul lui Karpaty, Sevidov, s-a dus cu mâna întinsă spre Lucescu, însă a fost expediat așa cum alungi un câine maidanez care ți se bagă, umil, în suflet. Din două gesturi scurte cu mâna dreaptă, românul ajuns la 68 de ani a refuzat să dea noroc cu Sevidov, în timp ce mâna stângă îi stătea înfiptă în fundul buzunarului de la pantaloni.
Cum a interpretat un fost angajat – chiar fostul vicepreședinte – al departamentului de PR de la Șahtior gestul lui Lucescu? Mark Levițki: „Nu merită să-i mai spunem Mister! Niciun mare antrenor, Guardiola, Ferguson sau Ancelotti, nu ar fi procedat așa”. Grosolan, nepoliticos, lipsit de eleganță, incorect politic, refuzul de a da mâna cu un antrenor rival nu este o invenție a lui Lucescu, au mai făcut-o Domenech, Wenger și chiar Ferguson. Diferența este că ieșirile românului se repetă ciclic, descalificându-l pe omul care trăiește în pielea antrenorului de succes.
Acum doi ani și jumătate, după 0-5 pe Camp Nou cu Barcelona, Lucescu l-a umilit în public pe Raț care vorbea în direct la Dolce Sport, urlându-i din spate: „Spune-le, mă, că am luat două goluri din cauza ta!”. Ferguson, Domenech, Wenger, niciunul n-a făcut încă asta, nici măcar neaoșul Magiun Barbu nu a îndrăznit să atenteze televizat atât de violent la imaginea unui jucător propriu. Într-un alt episod, petrecut la Mariupol, Kremenciug, Vinița sau cine mai știe prin ce colț al Ucrainei , Lucescu a produs un moment de estul sălbatic, trăgându-l pe Raț din fața reporterilor. „Nesimțitule, ce am zis eu!?”, i-a strigat, negru la față, nervos că fundașul nu respecta un silenzio stampa impus pe loc de antrenor din cauza jocului dur al adversarilor.
Lucescu va mai lua poate încă un titlu, două sau cinci în Ucraina, va mai descoperi zeci de fotbaliști, dar nu va învăța probabil niciodată să mascheze cu eleganță atitudinea de Eu-sunt-prea-mare-pentru-fotbalul-ăsta.
Acum 31 de ani, Dan Claudiu Tănăsescu scria în Săptămâna. „În meciul de Cupă dintre Corvinul și Dinamo, s-au întâmplat lucruri de necrezut. Antrenorul-jucător Lucescu a trântit iarăși cu bâta în baltă, admonestând și umilind pe arbitrul întâlnirii, bătându-se cu pumnii în piept și strigând că el e cel mai mare din fotbalul nostru, că fără el nu se poate nimic mișca sub soare și altele care ne detemină să ne fie rușine în continuare”. Vi se pare că s-a schimbat ceva din 1982 încoace?
VEZI AICI GESTUL LUI LUCESCU
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER