Cu două cuvinte, Maracanazo 1950, tastate în căsuța de căutare de pe YouTube – o platformă lansată în 2005 -, te poți întoarce în trecut cu 64 de ani ca într-o mașină a timpului. Conform documentelor oficiale ale FIFA, meciul Brazilia – Uruguay a fost urmărit din tribunele stadionului Maracana de 170.000 de oameni, însă puținii martori oculari rămași jură că nu puteai să te întorci în loc pe o arenă care avea capacitatea de 200.000 de locuri, aproape dublu față de cât intră astăzi pe Camp Nou din Barcelona.
Imaginile alb-negru sunt completate de un comentariu în limba spaniolă cu o dicție nepretențioasă – aceeași intonație care răsuna în cinematografele din întreaga lumea în anii războiului mondial, pigmentată cu distorsionările sunetului de ambianță – și de o muzică dramatică, al cărei crescendo este atins la faza din care uruguayanul Ghiggia a marcat golul victoriei, golul care a îndoliat la propriu Brazilia. Potrivit presei vremii, doi oameni s-au sinucis, pe loc, în furnicarul de pe Maracana, iar alții au făcut-o în zilele care au urmat partidei.
Mulți cineaști au comparat filmarea din 1950 cu imaginile asasinării lui John F. Kennedy, petrecută 13 ani mai târziu. Când extrema Ghiggia trage printre bara pătrată și portarul de culoare Barbosa, vârful ghetei de piele aprinde praful din gazon, la fel cum, în imaginile din 1963, degetul lui Oswald sau al altcuiva apasă un trăgaci care lasă în urmă fumul prafului de pușcă.
Sunetul reportajului nu surprinde însă ceea ce eseistul uruguayan Eduardo Galeano a descris ca fiind „tăcerea asurzitoare de pe Maracana, cea mai stridentă liniște din istoria fotbalului, în momentul golului lui Ghiggia”. Imaginile din finalul clipului de patru minute și 12 secunde caută avide fețe, emoții. Spectatori din tribune, femei și bărbați, care plâng neconsolați, jucători tineri, cu părul dat pe spate cu briantină și cu mustăcioară a la Clark Gable, plângând de fericire, toți aceștia au fost acolo la una dintre cele mai mari drame din istoria sportului. Cei mai mulți dintre ei sunt astăzi doar spectre dintr-un film care a rulat acum multe decenii în cinematografe. Dintre fotbaliștii uruguayeni care apar în imagini, doar Ghiggia mai este în viață. Are 87 de ani și în 2009 și-a lăsat amprenta picioarelor pe o alee a starurilor, aflată lângă noul Maracana.
În 2014, fotbalul s-a întors în Brazilia, însă puține lucruri mai amintesc de anii romantici. Acum 64 de ani, campionii mondiali câștigau maximum 20 de lire sterline pe săptămână. Urmașul lor uruguayan, Luis Suarez, va încasa 200.000 de lire sterline pe săptămână chiar și în cele 4 luni de suspendare primite pentru că a mușcat un adversar la Mondialul modern din Brazilia. Ghetele lui Ghiggia de pe Maracana arată probabil ca niște dinozauri din piele indestructibilă pe lângă încălțările ultraușoare purtate de Messi sau Ronaldo. Adidas tocmai a anunțat că a vândut două milioane de replici ale tricoului Germaniei și estimează încasări de 2,9 miliarde de dolari de pe urma turneului final.
În acest ritm infernal al noului mileniul, un brazilian în vârstă de 85 de ani a trimis o scrisoare FIFA prin care solicita un târg, o noțiune desuetă . Întrucât nu a putut obține bilete pentru el și nepotul său la finala programată pe 13 iulie, pe Maracana, Joedir Belmont a scos din cutia timpului un tichet la finala din 1950, păstrat în condiții excelente.
Belmont nu apare printre spectrele de pe filmul alb-negru. Din cauza bolii mamei sale, nu a putut asista pe viu la cea mai mare tragedie din istoria fotbalului brazilian, însă a păstrat biletul cumpărat acum 64 de ani pe care l-a oferit FIFA pentru muzeul fotbalului. În schimbul bucății de trecut la care a renunțat, bătrânul a primit două tichete la finală. Fotbalul merge mai departe.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER