Vine acasă, Ioane! Aoleu, unde, mă? La noi, aici în Zăbrăuți? La unchiul Sile în Craiovița? Nu, Ioane! Vine fotbalul acasă, așa e la modă să spui acum! Acasă la ăia care l-au inventat, acolo unde e tradiție, istorie, unde pute a bere și unde e scaunul unsuros de la fish and chips.
În ultimele zile am auzit doar placa „It`s coming home!”. Deschideai televizorul, venea acasă! Intrai pe Instagram, hop! un instastory cu venitul acasă. Toată lumea venea acasă, era plin internetul de „It`s coming home”. Sigur, pentru că vorbim despre un fotbal-Hollywood, circul e normal. Însă în fotbalul adevărat trebuia să vorbim despre altele. În fotbalul normal, atunci când Ion vă spunea că „vine acasă”, trebuia să îl interogați? Cum, Ioane? Cu Sterling, cel care ia Nobel pentru Pace în curând? Cu Kane, super-fotbalistul care înscrie doar cu Panama și Tunisia? Cu Walker, cel care se apără precum Găman? Ioane, nu te mai lua după ambalaj, uită-te și la ce e în pachet!
Dar noi, nu! Noi eram convinși că „It`s coming home”. Eram în stare să pariem, să jurăm, să ne batem pentru crezul ăsta. „It`s coming home”. Doar că, vorba lui John Oliver în aproape fiecare „Last Week Tonight”: „Is it? Is it really?”. Ce se întâmplă în 2018 cu naționala Angliei nu e nici pe departe ceea ce ni se tot pictează. Nu s-ar fi întors fotbalul acasă, casa nu mai e cea din momentul inventării acestui sport. Acum e o blasfemie dreptungiulară, cu acoperiș din țiglă albastră, cu ferestre de tâmplărie PVC albă și cu uși aurii. Fotbalul englez, cel care dă întregul lot al Angliei la această Cupă Mondială, e fotbalul la care nu mai au acces pescarii din porturile Mării Nordului sau lucrătorii din fabricile Birminghamului. Nu se mai urcă nimeni pe zidul de cărămidă ca să vadă meciul, nici măcar cu un fish and chips în față nu mai poți vedea un banal Stoke – Watford.
Realitatea fotbalului englez e descrisă de arabii care cumpără loje pe Etihad sau pe Anfield, de corporatiștii care primesc bonus abonamente de 4000 de lire de la locul de muncă și de turiștii care fac imposibilă găsirea biletelor la orice meci mai tare. Realitatea e și cea din rândul huliganilor bătrâni care protestează pentru prețurile uriașe ale biletelor și pentru că o bere costă cât ziua de muncă. Tot realitate este prețul pay per view-ului sau faptul că tricoul echipei favorite costă 100 de lire. Realitatea e că Walker, individul absolut modest peste capul căruia Perisic a ridicat piciorul la golul de 1-1, costă 55 de milioane de euro. Sau 60, cine mai știe? Oricum, o tâmpenie colosală!
Dacă aveam măcar miros de realitate în jur puteam vedea lucrurile astea. Puteam observa că Anglia nu joacă mare lucru, că după chinul cu Tunisia, victoria normală cu amatorii lui Stoichiță și circul cu Belgia 2, o echipă tare le dă cu „It`s coming home” în cap. N-a fost Columbia, deși sud-americanii au fost aproape. Suedia nu putea să fie pentru că e slabă, deh, circul cu Belgia 2 și-a făcut efectul. Și a venit Croația! Croația cu fotbaliști, cu muncitori, cu băieți care și-au confirmat valoarea în campionate din care ies echipe care chiar câștigă chestii în Europa.
Băieți, e despre bani! Deschideți ambalajul strălucitor și uitați-vă la ce consumați. S-ar putea să găsiți artificial locul în care a fost inventat sportul ăsta.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER