Batjocorirea jocului

Mulți iubitori de tenis m-au întrebat: „nu îl înțelegi și pe Victor?”. Alții, iubitori de nimic, chiar l-au aprobat: „Bravo, bine le-a făcut ălora din tribună, că îl hărțuiau”.

Îl înțeleg pe Victor Hănescu, și încă foarte bine. Chiar în timpul meciului lui din turul 2 cu turcul Ilhan, încercam să port o discuție la televizor cu un sfetnic al d-lui Băsescu. Personajul vocifera continuu, năpustea către toți cei prezenți un șuvoi de vorbe, blocând orice posibilitate de dialog. Exact ca suporterii agresivi care se străduiesc să te împiedice să joci. De câteva ori în cursul emisiunii am avut impulsul de a trage o înjurătură și a părăsi studioul, ducându-mă să văd meciul lui Victor în loc să-mi mai consum existența cu distinsul consilier prezidențial. Același impuls îl am la vederea vorbeților, politicieni, jurnaliști, analiști etc. care inundă ecranele preocupați doar să facă zgomot, o maree de zgomot gri.

Îl înțeleg pe Victor, dar nu îl aprob. A solicitat arbitrului principal să intervină pentru a-i potoli pe turbulenți. Acesta nu a considerat necesar s-o facă. Dacă atitudinea arbitrului îl nemulțumea, Hănescu avea posibilitatea să ceară intervenția instanțelor superioare, a supervizorului general, a directorului turneului, a oficialităților ATP, regulamentul îi dă dreptul. Nu să-și pună jampieri, un număr pe spate și să înjure și să scuipe spectatorii ca pe Ghencea sau Giulești. În fișa postului de jucător profesionist intră și stăpânirea de sine, capacitatea de a face față provocărilor. Cu atât mai mult cu cât atitudinea ostilă a publicului se datora încercărilor vizibile ale lui Hănescu de a trage de timp în speranța căderii întunericului.

Apoi, Victor a făcut ceva și mai grav: și-a bătut joc de jocul de tenis, maimuțărindu-l. Servind în mod intenționat afară de câteva ori, în bășcălie, el și-a desconsiderat în primul rând meseria. Finalmente, a refuzat să mai joace și a părăsit terenul, ceea ce, iarăși, un profesionist autentic nu face: indiferent cât de nedreptățit se consideră, rămâne pe teren până la ultima minge, pentru că jocul must go on, și aici, și la Wimbledon.

În lunile care urmează, majoritatea românilor se vor simți nedreptățiți, umiliți, batjocoriți. Dacă fiecare va da frâu liber frustrării și furiei, atunci ne vom scălda în scuipat, amestecat poate și cu sânge. Și chiar dacă o instanță morală de apel nu există în țara asta, în care (o spun inspirat de vorbirea d-lui Prigoană) Dracu înalță biserici, nu putem să părăsim cu toții terenul.

P.S.: La puțină vreme după ce am pus punct, Angliei i se fură pur și simplu un gol de cel puțin 30 cm dincolo de linia porții în optimea World Cup cu Germania. Credeți că englezii vor refuza să reia jocul după ce vor vedea reluarea în pauză? Eu cred că nu, pentru că regulamentul spune că, oricât de eronată ar fi decizia arbitrilor, ea poate fi sancționată ulterior, dar golul rămâne anulat. Și îl vor respecta.