Schimb dur de mingi lungi de pe fundul terenului. Cilici trimite în banda fileului, mingea trece și cade la un metru în terenul lui Murray. Scoțianul pleacă devreme, ca din pușcă, ajunge mingea in extremis, dar nu poate decât să i-o salte croatului care așteaptă pregătit pentru passing cu reverul. Și passingul pleacă, puternic, în cros. Murray se aruncă în stânga la disperare și agață un volé stop de rever, dar prea înalt. Cilici vine la fileu și are timp să trimită un lob care cade lângă linia de fund. Scoțianul zburător țâșnește iarăși la rupere de mușchi, de data asta înapoi, ajunge, și, în loc să ridice și el un lob de apărare, „întoarce” cu o pivotare năucitoare un passing plat cu dreapta, aproape cu spatele la fileu, numai după instinct.
Minge crucială, căci este 2-2 la ghemuri, după un prim set câștigat cu 6-3 de Cilici. Cu punctul-minune, Murray face break, iar din acel moment nu mai lasă meciul din mână până la victoria în 4 seturi, 3-6, 6-4, 6-4, 6-2.
Pare că o minge specială, extraordinară, poate norocoasă a decis totul. Și nu e așa. Momentul-cheie al meciului, mult mai puțin spectaculos, avusese loc cu câteva minute mai devreme. Murray pune încă o minge de așteptare, moartă, fără impuls, pe reverul lui Cilici. Înaltul croat, care și-a îmbunătățit mult deplasarea, se întoarce, face pasul în față și lovește fără „respect”, apăsat, cu dreapta inversă. Murray nici nu mai atinge mingea. Se întoarce scurt spre loja staff-ului său, smucește iritat din mână spre ei și mârâie: „Chestia asta nu merge, nu vedeți că nu merge?”
„Chestia” este cu siguranță tactica stabilită în ședința tehnică cu care venise de la vestiar. Nu e greu de ghicit: să înceapă cu joc pasiv, trimițând, fără să riște, cât mai multe mingi dincolo de fileu, mizând pe greșelile unui Cilici mereu ofensiv, dar obosit după trei meciuri crâncene de cinci seturi în tururile precedente. Croatul însă, cal pursânge, cu un forehand biciuit comparabil cu al lui Federer, a refuzat „țăcăneala”, a deschis primul unghiurile, a avansat pe teren și a lovit decisiv, la risc. De două ori în primul set mingea trimisă de el a lovit banda și a căzut dincolo, punct, și nu întâmplător – atitudinea lui Cilici era agresivă, loviturile plesnite, cu zvâc.
Istețul Murray a înțeles că până să ajungă să-l obosească pe Cilici, acesta poate câștiga sec în trei seturi. Pericolul era mare: cu cât un jucător de atac deja obosit se apropie de posibilitatea de a câștiga în trei seturi, cu atât mobilizarea lui crește, declanșând resurse fizice nebănuite. Din acel moment, Murray a făcut uitată schema tactică prestabilită și a început să „dea în minge”, tare și lung, deschizând el unghiurile de contre, defensiv-agresiv, schimbând primul direcția cu teribilul său rever în lung de linie, de care până atunci se ferise. Datorită acestei noi atitudini, soluția aleasă de el în momentul critic al „punctului-minune” n-a mai fost apărarea cu lob, ci atacul pe muchie de cuțit cu passing din întoarcere.
Cilici nu a cedat ușor. Dar Murray îl solicita acum nu printr-un joc de așteptare, cu multe schimburi pentru un punct, ci cu un joc tăios, de contre, cu multe avantaje și egalități pentru a câștiga un ghem. Când Murray servea pentru meci în setul patru, la 5-2 și 15-15, s-a mai petrecut ceva care ține de atitudine. Deși era vizibil ofilit fizic și avea în față un Murray capabil să joace și șapte seturi cu aceeași vigoare, deși știa că și dacă ar mai fi luat un ghem-două sau, prin absurd, chiar setul, în setul cinci ar fi fost pur și simplu zdrobit, totuși, Marin Cilici trimite cu neștirbită agresivitate un cros de forehand, lung, fulgerător, care prinde terenul și se duce spre tribună. În prima fracțiune de secundă am crezut că nu văd bine: în 99 la sută din tenisul pe care l-am văzut eu într-o viață, o asemenea lovitură se „lasă”, n-are rost nici să pleci după ea. Și Andy Murray, căruia nu-mi vine să-i mai spun Zomby, ca anul trecut, ci Flying Scotman, plonjează lateral, alergând cu burta la pământ, ca un ghepard, ajunge mingea aproape de parapetul tribunei, la o palmă de sol, și o lopătează la o jumătate de metru înălțime prin afara fileului, printre stâlp și scaunul arbitrului în terenul lui Cilici încremenit, dar nu mai uluit decât Murray însuși. N-a țipat, n-a sărit, se uita lung, parcă s-ar fi îndoit că regulamentul consideră valabilă o astfel de lovitură.
Efortul acesta suprauman Murray l-a făcut nu în disperare de cauză, ci când era sigur că, oricum, câștigă. Asta înseamnă atitudine. Și, pentru mine, un semn că epoca Murray, pe care o presimțeam anul trecut, e tot mai aproape.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER