O frumusețe!

Spuneam la un moment dat despre tinerii noștri jucători de tenis că n-au față. Asta e ceva dincolo de lovituri, de condiția fizică sau chiar de trăsăturile chipului. A avea față înseamnă să transmiți celui care te privește sentimentul că poți să învingi indiferent cât e scorul. Alexandra Dulgheru e o fată cu o față extraordinară, cum n-am mai văzut de mult.

Primul set din finala de la Varșovia, cu puternica Alona Bondarenko, a fost tot timpul pe muchie, cu multe breakuri și încheiat cu un tie-break.

Fie condusă, fie aflată la cârma jocului, Alexandra avea aceeași expresie pe chip și în atitudinea corporală: o concentrare senină, lipsită de încrâncenare, o bucurie de a lovi mingea de tenis indiferent de scor, o relaxare îndrăzneață chiar și în cele mai dificile execuții. Și, slavă Domnului, au fost destule: voleuri-stop pe passinguri tari ale Alonei, backhanduri decisive inside-out pe forehandul adversarei, ca ale lui Andrei Pavel, numai că executate cu două mâini, retururi-fulger, de n-avea Alona timp nici să ridice racheta, scurte ascunse și apoi îngropate la un metru de fileu.

Utilizare tactică excelentă a mingiei înalte liftate, pentru a tăia ritmul schimburilor tari, care-i plac ucrainencei. Alexandra n-a câștigat la ciupeală, n-a vânat greșeala celeilalte, a jucat un tenis variat, îndrăzneț, inteligent, ofensiv cu măsură. Fața Alexandrei Dulgheru, seninătate, bucuria jocului, concentrare relaxată, mi-a amintit de marele brazilian Gustavo Kuerten în vârful gloriei sale la Roland Garros. O frumusețe.

De ce abia acum, la 21 de ani, Alexandra învinge într-un turneu WTA pornind de dincolo de locul 200, abia al cincilea caz în istoria WTA? Discutând cu eminentul antrenor Gheorghe Văideanu am aflat istoria gravelor accidentări care au ținut-o aproape trei ani pe Alexandra departe de locul ei adevărat în tenis. La 16 ani, ea se bătea de la egal la egal cu jucătoarele care urcă azi în topul mondial. A suferit mult, jucând apoi în turnee care știa că sunt sub valoarea ei. Iar acum s-a produs o descătușare, a urcat câteva sute de locuri într-un timp record.

Cu siguranță, a ajutat-o și antrenorul ei, Daniel Dobre, fostul meu partener de dublu pe terenurile din Dămăroaia acum mai bine de 20 de ani, astăzi un specialist de marcă și neobișnuit de serios pentru România.
Deci, tenisul feminin românesc merge. Alexandra se alătură tinerelor Sorana Cârstea, Monica Niculescu, Edina Gallovits și Raluca Olaru în prima sută de jucătoare ale lumii. La băieți îi avem doar pe Hănescu și Crivoi, ambii trecuți de 27 de ani, iar în urma lor, vestiarul gol.

De ce se întâmplă așa? Dl Văideanu are o explicație simplă, pe care o reproduc ca atare: băieții care vin la tenis în ziua de azi au în primul rând în cap să aibă bani, să se distreze, să umble prin cluburi, să facă sex cu pisi transportate cu mașini de fițe. Nu țin nicidecum să taie capetele monstrului, pentru că tenisul e un monstru cu multe capete, pe care trebuie să i le tai unul câte unul, muncind din greu. Fetele, în schimb, sunt mai disciplinate, mai conștiincioase, pot fi ținute mai ușor în frâu de părinți și de antrenori.

Aș adăuga, gândindu-mă la Alexandra Dulgheru, că fetele noastre sunt mai capabile să viseze tenisul decât băieții, care nu sunt în stare nici să-l trăiască.

P.S: În țara englezei prim-ministeriale boace, „bat, iu nou, aviara gripa”, Alexandra vorbește o engleză cât se poate de civilizată, o puteți asculta pe net.

Citește si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info