„Poți să-i spui lui Andy de pe acum, ca să fie liniștit: voi juca agresiv”, a spus râzând Federer după ce îl spulberase pe zglobiul Tsonga în semifinală. Ce-o păzi numeroasa echipă de gânditori cu sau fără păr pe țeastă din loja lui Murray, nu știu. Când vezi că Federer joacă așa cum n-a mai jucat de vreo doi ani încoace, adică metagalactic, să intri pe teren cu tactica „ciugulelii”, trimițând mingea înapoi la siguranță și așteptând greșeala celuilalt, mi se pare, scuze, o prostie. Singurii adversari care au reușit să-l deranjeze pe Federer în cele două săptămâni de la Melbourne, rușii Andreev și Davidenko, au făcut-o jucând tăios, pe contre, la bătaie cu Roger Mondialul. În plus, lui Murray îi trecuse deja glonțul pe la ureche în semifinala cu Cilici, pușcaș pursânge, de tip Federer, unde aceeași tactică de așteptare se dovedise falimentară vreme de un ceas și mai bine.
În finală, Murray a împins sistemul „țăcăneală” la aproape trei ore, cu un rezultat clar: degeaba. Nici n-am știut dacă-i mai merge remarcabilul lui rever decisiv în lung de linie, cu care l-a îngenuncheat pe Cilici, căci l-a ținut în teacă aproape tot timpul. A fost mereu piua a doua la schimbarea direcției de lovire în rally. Când a avut ocazia să atace, n-a făcut-o, în schimb s-a trezit din când în când slobozind câte o dreaptă fulger, din situație dificilă. A lovit mai bine din mișcare decât de pe picioare, cu timp la dispoziție. Pe unde prin capul lui Andy or mai fi fost țâșnirile serviciu-voleu din meciul cu Nadal? O „poză” de joc tipică pentru un învins. Dacă ar fi îndrăznit să intre la bătaie cu Federer, n-avea, poate, șanse mai mari de 20% – Roiger, Regele, părea că lovește mingea înainte ca ea să vină peste fileu; am văzut ce nu mai speram acum un an să văd, splendidul său rever cu o mână pistonând implacabil un „două mâini” de calibrul lui Murray; iar serviciile lui Roiger păreau traiectorii pe un ecran de computer. Așa însă, șansele lui Andy Murray au fost tot timpul, în ciuda scorului strâns din setul trei, zero. Nu numai că a pierdut meciul, dar a fost un învins, ceea ce nu e totuna. Iată de ce n-am lăcrimat împreună cu el la festivitatea de premiere, așa cum mi s-a întâmplat anul trecut, când, pe același teren, Federer gemea printre lacrimi: „Oh, God, it”s killing me…”
Și Justine Henin a pierdut finala în fața Serenei Williams. Numai că ea n-a fost și învinsă. S-a bătut cu un curaj extraordinar cu nr. 1 mondial, n-a făcut niciodată pasul înapoi în fața „tunului de mingi” Serena. După ce pierduse primul set, la jumătatea celui de-al doilea, de la scorul 3-3 și egalitate în ghemul 7 pe serviciul lui Williams, a câștigat, stimați cititori, nu mai puțin de 15 puncte consecutiv, ajungând să conducă cu 1-0 și 15-0 în setul decisiv. Eu n-am mai pomenit așa ceva între două jucătoare de asemenea nivel. Și majoritatea punctelor au fost câștigate de Justine pe inițiativa ei, nu pe greșeala Serenei. Ceea ce a trădat-o după aceea, probabil și consecință a celor doi ani de întrerupere, a fost serviciul. La jocul din câmp, Henin a fost un fel de Federer feminin, cu reverul cu o mână desenat superb și forehandul lovit tot timpul iute, din față și din urcare, cel mai frumos tenis în viteza a 5-a jucat vreodată de o femeie.
Ieșind de pe teren, Justine părea că-i comunica forței naturii numite Serena: „Ești departe de a mă fi învins, ți-ai făcut părul blond, fii pregătită în continuare, căci am de gând să ți-l albesc!” Roiger Federer și prințesa Justine sunt poate cea mai potrivită pereche de învingători ai tenisului din toate timpurile.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER