Nu are parte și Tibi Bălan de un transfer normal. Să plece în perioada în care se pleacă, să semneze ca omul și să nu aibă parte de toată tevatura. Șiman este unul dintre vinovați, și într-o discuție își asuma asta. Totuși, de-a lungul carierei lui Tibi i-a lipsit mereu puținul acela care să îi dea greutate de certitudine. Povestea spusă de Mircea Lucescu în ProSport am trăit-o ca jurnalist acum 12 ani și un pic. Am vorbit cu puștiul timid care urca în autocarul Rapidului și l-am văzut la primul meci din cadrul turneului prin Ardeal făcut de giuleșteni.
De atunci am tot așteptat declicul, pentru că realmente Tibi părea încă de atunci, de pe vremea când în România jucau de-adevăratelea fotbaliști adevărați, că este dintr-un aluat aparte. Din păcate, nu a fost să fie. A jucat în Liga Campionilor, a ajuns și la națională, dar întotdeauna am rămas cu senzația de neîmplinire în ceea ce-l privește. Ceva mă făcea și mă face să cred că potențialul său e incomprabil mai mare. Acum a ajuns la Steaua. Are 30 de ani, dar păstrează ceva din sclipirea puștiului de nici 18 ani plecat să cucerească lumea. A trecut prin multe, a depășit perioade de accidentări și se află în fața ultimei șanse de a-și depăși condiția și de a demonstra că e fotbalist de rasă.
Fără legătură cu subiectul. Cât de frumoase au fost imaginile venite aseară de la Ploiești! Un stadion de excepție, dar mai ales Hagi și Popescu din nou pe teren și Viorel Moldovan cu golurile sale din toate pozițiile. Nu că am trăi din amintiri, dar nimic nu e mai frumos la inaugurarea acestor stadioane decât strigătul acela inconfundabil: „Ha-gi! Ha-gi!”. Are o rezonanță tulburătoare.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER