Fotbal adevărat

Simțeam nevoia unei guri de fotbal curat, jucat, nu vorbit sau scris, după ce am stat în ultimele zile în mirosul fetid adus de stenogramele scoase din haznaua unui sport ce ne-a fost furat. Silă e cuvântul dur, dar care definește totul. Boțit și înghesuit prin valize, fotbalul nostru e incapabil să reacționeze și să încerce o regenerare. Cei puși să facă ordine în fotbal le găsesc alibiuri celor care fac anarhie, iar cei care au avut de pierdut acum de pe urma jocurilor de culise tac complice, știind că, la un moment dat, au făcut și ei nereguli și mai mari. O cloacă. Nu e vorba că am fi naivi. Se întâmplă peste tot asta și tot ceea ce am văzut zilele astea e jumătatea stricată, putredă a unui fenomen ce nu poate fi niciodată perfect. Dar măcar perfectibil? Exemplul Italiei, țara care în anul în care a tăiat în carne vie a fost răsplătită de Dumnezeul fotbalului, câștigând Mondialele la penalty-uri, e primul care ne vine în cap.

Despre Italia era vorba când ziceam de fotbalul adevărat. M-am conectat detașat la etapa a 17-a din Serie A. Am urmărit un Catania – Roma absolut încântător. Cu un Walter Zenga în pragul infarctului la un meci nebun. 3-2 pentru italiano-român într-un meci cu o echipă aflată în primăvara Ligii Campionilor. Cu ajutorul unor astfel de oameni, cu specialiști de acest calibru am ajuns la un moment dat până în sferturile Cupei UEFA. Le-am trântit ușa în nas tocmai pentru că au refuzat să antreneze valize și am rămas cu sporturile noastre naționale: spălatul rufelor în familie, ascunsul gunoiului sub preș, etc. Din când în când mai deschidem fereastra și televizorul și ne aerisim cu ce au alții și, ce e mai trist, ce am fi putut avea și noi…