Antrenorii de aur olimpic se chinuie la propriu pe niște salarii mizere, uitați în câte un colț de sală sau pe malul unui lac. Ne amintim – cu noi, jurnaliștii, în frunte – ciclic de ei din patru în patru, ca și cum ar fi niște ani bisecți. Secția sau secta tehnicienilor care pregătesc în condiții de doi bani sportivi de excepție și care își trăiesc modest gloria efemeră la câte o olimpiadă. Fac față cu greu avalanșei de microfoane și reportofoane prăvălite asupra lor din senin, după care pentru alți patru ani se întorc în praful ce se ridică din saltele, tatamiuri sau construcții ce sufocă luciul apei pe care a mai rămas întreg câte un culoar pentru canotoare.
Forminte, Tomescu, Bercean și mulți alții ca ei câștigă scandalos de puțin. Pasiunea și ambiția lor mențin artificial în viață sportul. Îi lăudăm sau, culmea, îi certăm pentru câte un loc doi sau trei, dar intrăm prea rar sau deloc în spatele scenei și a podiumului de premiere. Acolo se ascund nepăsarea, primitivismul și inconștiența unui întreg sistem. Pe umerii lor stă olimpismul și performanța. Îi vedem din ce în ce mai încovoiați, dar le aruncăm câte un zâmbet condescendent: „Las că mai faceți voi o minune… Nu lăsați sportul să moară”. Mai aveți un pic de răbdare până la Londra, când, dacă vreți să vorbim mai mult de și cu voi, e musai să luați măcar locul unu. Până atunci avem treabă cu Gigi și alți titani. Altceva? Condiții decente, salarii decente? Dar de când e decența necesară în sportul românesc, în România?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER