Presa și naționala

Pițurcă și Sandu au făcut o obsesie din a spune că presa e vinovată de tot ceea ce se întâmplă în fotbal. „Mai puțină Steaua”, „Prea mult fotbal”, „Nu mai vrem, domnule, atâta scandal”. Sunt doar câteva din replicile primite ieri-dimineață, atunci când, împreună cu colegi de redacție și trust, am ieșit în stradă – cum sună! – pentru a ne vinde produsele. Campania „Eu scriu, eu vând” ne-a dat posibilitatea de a ne cunoaște cu câțiva dintre cei care ne citesc. Reacția celor cu care ne-am întâlnit a variat de la teama cu care o tânără studentă și-a tras geanta pe lângă ea și a grăbit pasul speriată până la disponibilitatea unui om de afaceri, impecabil îmbrăcat, care a cerut un Business Magazin și un ProSport, oferind volubil un feedback interesant despre publicații și media, în general. Senzația cu care rămâi după o astfel de acțiune este aceea că potențialul și dorința de comunicare a oamenilor sunt insuficient exploatate. Oamenii sunt nemulțumiți, poate de multe ori ar prefera altceva și simt nevoia să spună asta. Eu cred că în opinia publică – în care îi includ și pe formatorii ei – există o doză considerabilă de ipocrizie. „Nu ne place aia, nu mai promovați cealaltă”, dar domnul acela cu diplomat de azi-dimineață a refuzat superior Business Magazin, ProSport, ZF, The One, Pro TV Magazin pe motiv că nu e atras de conținut, dar s-a oprit zece metri mai încolo la un chioșc să își ia tabloidele. Revenind la ideea cu nevoia de comunicare, interacționând cu ei, lăsându-i să vadă și să înțeleagă faptul că te pui în locul lor, rugându-i totodată să încerce să aibă perspectiva jurnalistului, se poate găsi o punte de legătură.

E ceea ce ar trebui să facă echipa națională, conducătorii federației, antrenorii și jucătorii. Să caute interacțiunea și contactul, să accepte criticile și să le arate oamenilor că vor să se schimbe și sunt gata să se reinventeze. Din păcate însă, și asta ne doare pe toți, ei fug pe te miri unde să joace un amical cu Grecia. România are un aer plictisit, o mină acră, de fițos îmbuibat care privește pe toată lumea de sus. Prăpastia asta nu se va umple vreodată cu discursul din obligație al lui Pițurcă sau din bifarea convocărilor de către cei pe care îi cheamă el. Rămân la părerea că o înfrângere frumoasă ar fi mai apreciată decât un egal tremurând. Cred că asta ar trebui să fie filosofia naționalei, dacă tot reconstruim încontinuu și nu ne mai calificăm nicăieri. Asta, plus redescoperirea, din partea celor de la națională, forței de a privi oamenii în ochi.