Am trăit și ziua în care un meci cu Italia, fie el și amical, să dea din coate pentru a-și face loc printre subiectele de discuție ale microbiștilor. Vorbim de meci de fotbal la nivel de primă reprezentativă. Cu toate că acest din urmă cuvânt și-a pierdut mult din forță. Această confruntare vine după poate cea mai neagră etapă din istoria fruntașelor din prima noastră divizie. (Răzvan Toma este fără doar și poate cel mai bun statistician din fotbalul românesc, dar nici măcar el nu a putut găsi un precedent).
Niciuna dintre primele șase clasate nu a reușit să bată. Asta spune totul despre momentul prost pe care îl traversează formațiile cu pretenții și, logic, fotbaliștii, măcar teoretic, de valoare. Dacă adăugăm faptul că internaționalii noștri nu prea joacă la echipele lor de club și că mulți alții sunt indisponibili, cu mici excepții, avem un tablou dezolant. România e pe locul 52 mondial, record negativ absolut, dar nu e întâmplător.
Obișnuiți cu discursul de tip becaliot -Lăcătuș a fost la un pas să plece ieri din Ghencea -, riscăm să avem comportamentul și așteptările patronilor de club. Vrem mai mult decât, în viața reală, naționala ne poate oferi. Ar trebui să analizăm atent tot ceea ce se întâmplă și să ne potrivim pretențiile. Interesul este la cote minime, aria de selecție ne strânge, iar atmosfera la echipa națională este la fel de poluată ca și aceea din întreg fotbalul. De aici trebuie pornit. O evoluție și poate un rezultat cu Italia pot fi un punct de pornire.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER