România la rece. Mă gândesc la a vorbi altfel decât la cald despre ultimul joc de pregătire disputat de naționala lui Pițurcă și nu neapărat la a sugera că pe români îi lasă din ce în ce mai mult indiferenți această națională ori că exprimarea tricolorilor este una la limita încremenirii. Cert e că avem frisoane în perspectiva confruntărilor din toamnă cu Estonia, Turcia ori Olanda.
E îngrijorător că, pe lângă faptul că primim goluri din faze fixe – cu asta ne obișnuiserăm-, apărarea noastră a început să fie depășită, în mod evident, în aproape orice moment al jocului. Și aerian, și la sol. Ascuns în spatele unor fundași modești, Lobonț a fost redus la statutul de portar oarecare. Cuplul Găman-Chiricheș are corespondențe letale în termeni ce caracterizează atitudini dăunătoare: supraevaluare și automulțuimire. Primul este forțat de Pițurcă, al doilea arată de ca și cum crede că e deajuns să joace din talent, plasament, inerție. E important ca Vlad să își caute resurse pentru a depăși momentul. E granița aceea invizibilă între ceea ce el este de fapt ca fotbalist și ceea ce ar putea deveni. Dacă va continu în confuzia asta, se va pierde! Papp nu e fundaș dreapta. Se simte atunci când urcă și când face eforturi evidente, dar de cele mai multe ori inutile, de a centra altfel decât în primul adversar. Locul lui pare a fi mai degrabă în centru. Raț în era Pițurcă e altul. Nu neapărat că și-a pierdut din capacitatea de efort și de sacrificiu. El arată că vrea să își ia în serios rolul de lider din teren, dar e constrâns tactic să nu mai urce așa cum o făcea până acum. Lipsesc incursiunile sale și centrările de gol de pe partea stânga. Cu Slovenia, în multe momente, terenul părea înclinat pe dreapta, cu Papp, Torje și chiar Tănase încercând să creeze superioritate, dar efectul era cel de aglomerare inutilă și încurcare reciprocă în acea zonă de teren.
De la mijloc ne-a lipsit Florescu. Poate să fie glumă, sau la fel de bine poate să nu fie. De-abia asta e trist. În sistemul pe care îl propune, Pițurcă este încă în căutarea unei variante decente de „închizători”: Bourceanu, Lazăr, Pintili, Nicolae Grigore, cum ziceam – Florescu – sunt fotbaliști muncitori, dedicați, dar până acum fără sclipire. În fața lor, Torje se agită, dar în fotbal asta nu e neapărat o calitate, iar Tănase are momente când iese din apatie, dar atât. „Geniul” lui e atât de bine înrădăcinat, încât latența lui riscă să se transforme în permanență. Oamenii de atac cu care am început la Ljubljana, Stancu și Marica au fost inexistenți, Grozav și Marius Niculae părând soluții infinit mai bune.
Cam sumbru, știu, în condițiile în care au mai rămas trei săptămâni până la începerea preliminariilor. Eu unul chiar cred că în Estonia putem arăta altfel. Cu Pantilimon în poartă, poate cu Nica, titular la tineret în 2-0 cu Suedia tot miercuri, pe dreapta, cu Tamaș lângă Chiricheș, sau de ce nu cu Papp sau Radu Ștefan. Cu Grozav în spatele lui Marius Niculae de la început și neapărat cu Sănmărtean, singurul fotbalist român care, la ora actuală, poate și știe să inventeze ceva, altceva, în 90 de minute, pe un teren de fotbal. Sau poate cu Rusescu. Și, dacă Pițurcă vrea cu adevărat să facă ceva cu Chivu, e timpul unei discuții. Ieri! Ca să nu mai zic că, pe parcursul preliminariilor, integrat în programul de de antrenamente și jocuri al unei echipe de club, și Mutu ne-ar mai putea ajuta.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER