În urmă cu câteva luni l-am avut pe Cristi Dulca invitat la o emisiune, dar ne-am întîlnit mult mai devreme undeva în oraș pentru o cafea și niște amintiri depănate. Am plecat de acolo împreună și m-a frapat un „U” mare în alb și negru, atârnând de oglinda retrovizoare, deși era antrenor la o altă echipă. „Ai plecat de la Tulcea sau ce?”. Mi-a răspuns simplu: „Astea nu țin de carieră. Fac parte din mine”. Cred că Dulca ar fi cel mai îndreptățit să dea declarația aceea devenită șablon, „De mic țin cu…”, dar nu o face.
Puternic afectată de scandalurile din ultima vreme, echipa fanion – măcar sentimental vorbind – din Ardeal se reîntâlnește cu unul care îi înțelege și simte spiritul. Nu e vorba nici măcar de reparația morală care i se face celui care după ce a promovat-o a fost anunțat că nu mai e nevoie de el în ultimul moment. Atunci când în centrul orașului pe o scenă în fața a mii de fani dezlănțuiți erau prezentați eroii Clujului, Cristi a fost tras de mânecă: „Tu, nu!”. A primit în plin lovitura, dar a mers mai departe, pentru că este unul dintre luptătorii de dat exemplu în viață, nu numai în fotbal! La Tulcea a antrenat făcând la un moment dat naveta la un spital bucureștean, acolo unde suporta un tratament epuizant psihic și teribil de dureros fizic. În cariera sa de om, Cristi s-a luat la un moment dat la trântă cu soarta.
„D-apăi tu ce credeai?! Că e după boală?!”, spunea la o întîlnire, după ce se mai întremase. La precedenta mă simțea încurcat când îl priveam slăbit și suferind: „Putem discuta despre orice. Nu mă feresc, face parte din viață. Și fotbalul mă ajută…Îi văd pe oameni uitându-se altfel la mine, dar nu sunt decât unul care vrea să învingă. La un meci, i-am văzut pe băieți marcați de ce li se întâmplă, eram conduși la pauză și oarecum triști că mă dezamăgesc pe mine care eram vizibil afectat de boală. Veneam după o ședință de tratament și cred că arătam foarte slăbit. Nu știu de unde am găsit energie, am dat cu pumnul și am răsturnat o masă de masaj și am urlat că trebuie să învingem! I-am trezit și am învins!”, e un alt pasaj dintr-o poveste extraordinară.
„La Vaslui când am fost numit principal am crezut că toată lumea e a mea. Apoi a fost vestea că sunt bolnav. Doctorii mi-au spus că am depășit momentul. Am ajuns să antrenez U, am plecat cum am plecat, am ajuns la Tulcea, mi-a recidivat boala…Ce poate urma?”, monologa în urmă cu o lună Cristi pe o terasă a unei benzinării la marginea Clujului. Eu condusesem aproape toată ziua și îmi scăpase știrea zilei, aceea a venirii Ana Mariei în Ardeal. „Cu Ana Maria ai vorbit? Când revii la U?”, l-am întrebat când ne-am despărțit, văzând fanionul la locul lui la retrovizoare. A zâmbit, a murmurat ca pentru sine „viața asta” și a plecat. Pentru Cristi bannerul acela care mie îmi place teribil „Viața asta țin cu U”, reverberează ca pentru nimeni altcineva.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER