Acasă la Nelson Mandela

Închipuiți-vă un tânăr de 22 de ani din România care să creadă într-un bătrân de 92 de ani mai  mult decât în sine însuși. Gândiți-vă că un student la Drept la Universitatea din București invită un străin la casa memorială a unui… lider (paralela e deplasată și imposibilă), înainte de a-l duce să îi arate cluburile din centru.

Nu! E greu să vorbești despre asta fără să vezi, fără să auzi, fără să simți. M-am „pregătit” pentru vizita aceasta în Africa de Sud inclusiv în avionul care m-a adus din Paris la Johannesburg. Am văzut „Invictus”, filmul în care Morgan Freeman îl interpretează atât de real pe Mandela. O spun sud-africanii. Știam și citisem despre ce înseamnă Nelson Mandela pentru Africa. „Madiba magic!”. Spiritul acesta însă, care te înconjoară și te învăluie, nu poți să îl simți decât aici. În Johannesburg. De fapt, în Soweto. Acasă la el. „Mandela House”. Centrul universului pentru un popor eliberat datorită lui.

Stanford. Ghid, chelner, student și prieten
Stanford este un sud-african de 22 de ani. Bineînțeles, de culoare, așa cum sunt cam 90 la sută dintre sud-africani. „Nu sunt zulu, sunt tsonga”, a ținut să mă lămurească de la primele replici schimbate. „Cum spui tu, Stanford”. Una dintre diferențe ar fi aceea că tsonga, comunitate pe care o regăsim mai ales în nordul Africii de Sud (sună bine), nu crede în ideea că un bărbat poate avea mai multe soții. Pe Stanford l-am cunoscut în a doua zi de Africa la meciul Argentina – Nigeria. E chelner în timpul liber și lucrează la cele două stadioane din Johannesburg pe timpul Cupei Mondiale, servind în lojele VIP. Câștigă aproximativ 20 de dolari pe zi, bani pe care îi strânge pentru a-și plăti studiile la Facultatea de Drept a Universității din Johannesburg. Un an de studiu costă în jur de 3.000 de dolari. Salariul mediu în Africa de Sud este undeva în jurul a 300-350 de dolari. „Mama mea lucrează la un magazin, sora mea mai mare, Selina, e medic stagiar. A studiat psihiatria. Tatăl meu a murit într-un accident de mașină și de asta trebuie să lucrez. Vreau să îmi termin școala. E visul meu să devin avocat”. Vorbește însuflețit, e foarte expresiv și își însoțește vorbele, ca toți oamenii din partea locului, cu un întreg arsenal de gesturi.

„Suntem prietenoși, nu periculoși”
Ne-am împrietenit repede și, atunci când ne vedem în alt cadru decât cel oficial, de la stadion, îmi mărturisește că pe de o parte îi place să cunoască oameni din țări și culturi diferite și, pe de altă parte, vrea să contribuie la schimbarea imaginii pe care „presa din Anglia” o conturează rău-voitor Africii de Sud. Interesantă ipoteză. „Vezi? Ți-e frică aici? Suntem oameni prietenoși, nicidecum periculoși…” Locul de întâlnire nu putea fi altul decât Piața Nelson Mandela. Scopul întâlnirii – vizita pe care mi-a promis-o la casa unde a trăit liderul african. Totul se învârtește aici în jurul lui Mandela. Cea mai puternică amintire a lui Stanford este aceea când Nelson Mandela a vizitat colegiul unde studia. „Mi-a strâns mâna. A vorbit cu mine. Uimitor. E cea mai frumoasă amintire a mea”, povestește, iar fața i se luminează. Plecăm așadar din centrul Sandtonului, cartierul administrativ al Johannesburgului, spre Soweto.

„Dacă era în tribună, câștigam cu Mexicul”
Drumul este de vreo oră, o oră și un pic cu mașina. Timp destul pentru a afla lucruri despre Africa de Sud. Cât de puține face guvernul pentru oamenii săraci, cât de scumpă e viața și cât de mult au crescut prețurile odată cu Mondialul. Stanford nu are carnet de șofer. „E prea scump să faci școala de șoferi! Te costă cu totul cam 5.000 de ranzi (n.r. – aproximativ 500 de euro), iar o mașină la mâna a doua ajunge pe la 20-30.000 de ranzi (n.r. – circa 2-3.000 de euro). Face ce face și se întoarce la Mandela. „Uite aici stă acum. În cartierul ăsta”, îmi spune când trecem prin Hughton, cea mai exclusivistă zonă a Johannesburgului. „Dacă Madiba (n.r. – supranumele liderului) ar fi fost în tribună la meciul cu Mexic, am fi câștigat. E magie. Madiba Magic. Nu a putut veni din cauza faptului că strănepoata sa a murit în accident de mașină”, povestește amicul meu atunci când trecem prin fața stadionului Orlando din Soweto, acolo unde a avut loc tragicul accident, imediat după concertul din seara dinaintea startului competiției.

Orașul cu vile și case de chirpici pe aceeași stradă
Soweto este în afara Johannesburgului și se întinde pe o suprafață uriașă. Peste un milion de oameni locuiesc numai aici. În toată regiunea sunt cam 7-8 milioane din totalul de aproximativ 50 de milioane de sud-africani. Sunt doar case pe pământ. Nu există blocuri. Sunt în schimb corturi și construcții improvizate în care trăiesc cei mai săraci dintre sud-africani. Imaginile sunt dezolante. Contrastele șochează. Un mall și un parc de distracții, unde copiii africanilor înstăriți vin să facă bungee-jumping de pe „turnurile Orlando”, în imediata vecinătate a caselor de chirpici. Șoseaua impecabil asfaltată șerpuiește lin, iar soarele iernii africane încălzește puternic în miezul zilei. E o stare de bine, de armonie. Cotim brusc la stânga pe o stradă îngustă. E asemeni atâtor altora în această parte de lume, și doar numărul mare de oameni indică faptul că e ceva deosebit.

Mandela: „8115, centrul universului meu”
Suntem pe Vilakazi. Parcăm mașina în fața unei curți și urcăm câteva zeci de metri pe jos. Pe partea stângă e un pseudo-restaurant cu mâncare tradițională și foarte scumpă, iar în fața lui atrage atenția un grup de africani ce se mișcă pe ritmuri specifice. Un spectacol de mișcări și sunete, cu adevărat impresionant. Mai sus un pic, pe partea dreaptă, e și punctul terminus al micuței noastre excursii: scrie mare „Nelson Mandela House”, iar alături numărul 8115. „În noaptea aceea (11 februarie 1990), m-am întors cu Winnie în Orlando West la 8115. Doar când am ajuns acolo am simțit în inima mea că am părăsit închisoarea. 8115 a fost centrul universului meu”, scria Mandela.

Casa Poporului african? Două cămăruțe și un living
Jean este ghidul care ne prezintă casa liderului african. Construită în 1945, și-a primit ilustrul locatar un an mai târziu. Până în 1961, când a fost nevoit să se ascundă, Mandela a trăit aici împreună cu primele două soții. Imediat după ce a fost eliberat s-a întors în Soweto, acolo unde a mai stat 11 zile înainte să se mute în Hughton, cartierul rezidențial unde locuiește și în prezent. Ultima oară, Nelson Mandela a fost pe Vilakazi în urmă cu un an, dar nu a coborât din mașină. „Papa (așa îi spunea Jean) a intrat ultima oară aici acum patru ani, când avea 88 de ani, și a stat pe fotoliul acesta”, arată simpatica africancă. Vorbește tot timpul și, când nu povestește, vrea să ia lecții de română. „Cum spui la… și la… și la…”. „Mulțamesc?”, se maimuțărește ea simpatic. În fapt, să fim serioși, nu prea are ce prezenta. Sunt două cămăruțe mari și late. Și un așa-zis living. Cu totul dacă sunt 50 de metri pătrați.

Centura primită de la Leonard Sugar Ray, la loc de cinste
Atrage atenția într-o vitrină o centură cu diamante. „Știți, în tinerețe, Papa a fost un mare boxer. Această centură i-a fost dăruită de Leonard Sugar Ray, marele luptător american. I-a zis că, dacă a fost în închisoare și nu a putut să lupte pentru o astfel de distincție, i-o acordă el”. Majoritatea pieselor de mobilier, și așa puține, sunt replici. În timpul vizitei, în casă și în curte nu încap mai mult de zece persoane. Vizibil emoționat, deși e a cincea oară când ajunge aici, Stanford mă întreabă curios: „Voi în România aveți așa ceva?!”. Stau un pic să mă gândesc și am un flash cu Casa Poporului. Ați fost vreodată acolo? În Casa Poporului zic… Fizic, casa lui Mandela ar putea încăpea, cu un pic de efort, într-unul din lifturile din impozantul edificiu. Spiritul locului însă, atmosfera, respectul, credința într-o idee ar suferi de claustrofobie și s-ar sufoca oriunde în altă parte. M-am întors spre prietenul meu african și i-am spus: „Nu, Stanford, nu avem! Și îți mulțumesc că m-ai adus aici!”.

Mandela, simbolul Africii
Povestea lui Nelson Mandela e arhicunoscută. Născut în 1918, la șase zile după încheierea acestui Mondial va împlini 92 de ani. Mandela a devenit simbolul Africii după ce a fost unul dintre principalii activiști în lupta antiapartheid. Arestat în august 1962 și închis pe o insulă în apropiere de Cape Town, a fost eliberat în 1990. Patru ani mai târziu avea să devină primul președinte de culoare al Africii de Sud, după primele alegeri multirasiale. Între timp, în 1993 primise Premiul Nobel pentru pace.