Normal și decent discursul lui Mutu la conferința de presă de dinaintea meciului cu Bosnia. Pare să fi realizat că, ajuns la 32 de ani, mai are o singură șansă să își ofere un final de carieră pe măsura talentului și implicit o viață fără griji după retragere: fotbalul. El e același. Își păstrează prietenii vechi, despre care mulți spun că l-au influențat negativ, are același aer de șmecheraș educat (deși, după stenogramele cu Beinur, ne-am mai gândi la partea cu educatul), același zâmbet natural și aceeași spontaneitate instinctivă: „Cum mișc mâna, declanșați aparatele de fotografiat… M-am tăiat când m-am bărbierit și de aia îmi duc șervețelul la gură”. Băiatul băgat în seamă, obișnuit să fie în centrul atenției și care, plictisit de atâta cotidian, mai ia câte un praf sau o pastilă ca să vadă cum e să revină. Granițele sunt „gropar” și „salvator”, iar el oscilează nepăsător, convins fiind că talentul cu care l-a înzestrat natura îi permite oricând să dribleze destinul și să dea o „scăriță” soartei. Dacă ar fi apărut fără ciocul acela neatins și deci netăiat și fără gelul ostentativ din păr, ne-am fi pus problema că poate e un alt Mutu. Până la urmă, nici nu știm dacă e neapărată nevoie de un alt Mutu. Naționala are nevoie de jucătorul acela conștient că, ajutând echipa, se ajută pe el. Sau invers. Restul sunt considerații, nuanțe, interpretări.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER