À la Năstase

Ilie Năstase dă declarații exact așa cum lovea mingea de tenis. Instinctiv. Nu se gândește prea mult la consecințe, la procedee. După un lung de linie, un stop, un passing-shot de rever sau o frază pe cameră se întoarce, își aranjează pletele și se uită în altă parte, impasibil la adversarul rămas în norul de praf de zgură, insensibil la cei pe care i-a contrariat. Vorbește cu lejeritatea copilului mare alintat de tot mapamondul cu mult înainte să fie introdusă în vocabular noțiunea de cetățean european. Filtrează totul prin experiența personală a rebelului cu cauză și servește ca în desene animate cu grenade mediatice în loc de mingi verzi de tenis. Nu se ferește să spună răspicat țigani, unguri, să îi dea dreptate lui Sarkozy într-o problemă pentru care diplomații caută zile și nopți întregi numai formulele de început ale vreunui comunicat. La conținut și încheiere nici nu vrem să ne gândim. Îl invocă pe Ceaușescu și îl „ceartă” acum. Diferența e că lui Nasty i se rupea de el și atunci. Îl înfrunta, așa cum înfruntă orice risc. Eu sunt Năstase. Joc cum vreau, gândesc ce vreau, spun ce cred… E irelevant să îi diseci declarațiile și să îl acuzi. Există o categorie a oamenilor pe care nu te poți supăra. Imunitate sentimentală. Așa se numește.

România merge în Franța când Parisul vorbește de amenințarea unui atac terorist și în egală măsură de problemele create de compatrioții noștri. Parcă niciodată nu s-a folosit atât de mult cuvântul „roumain” în presa franceză.
Ne amintim de taraful de țigani cu care am fost comparați în ’94 de France Presse după ce am bătut Argentina, sau de violonistul care anunța amicalul din 2002. Sigur, coincidențe. O victorie a tricolorilor sâmbătă ar fi un răspuns ideal la toată această polemică! Mai departe e treaba politicienilor…