Cu Țampafoi alături, Dinamo avea mai mult spirit, mai multă viață. Regretatul Rațiu nu era doar un apărător al conducătorilor dinamoviști… De altfel, în ciuda fizicului impozant, nu părea capabil să facă rău voit cuiva. Mima o căutătură urâtă, dar, necunoscându-l îndeaproape, îl suspectam mai degrabă de om bun, decât de fioros.
Bogdan era confidentul jucătorilor, catalizatorul frustrărilor pe care ei le aveau și omul care știa să le spună pe limba lor că Dinamo trebuie să fie iubită și că trebuie să câștige tocmai că e atât de iubită și să bată mereu pentru a fi și mai iubită.
Jucătorii l-au uitat. Zic că nu, dar se comportă ca și cum ar fi făcut-o. Îi poartă chipul pe tricourile cu care ies înainte de meci, dar jocul lor e crispat, nesigur, fără noimă. Mezinii „Găniță” și Torje sunt singurii care încearcă. Dar toate zbaterile fotbaliștilor cu profil ofensiv sunt dinamitate din interior de evoluția unei defensive bezmetice.
Andone are tot dreptul să fie exasperat de ce se întâmplă și e clar că nu mai are ce soluții să încerce. Pur și simplu calitatea apărătorilor lasă enorm de dorit, iar responsabilitatea ar trebui împărțită cu toți cei care au aprobat, transferat, compus acest lot.
Vasluiul lui Caro, în schimb, a înviat. Din fentele lui Sânmărtean, devierile lui Wesley și pasele lui Adailton. Încântător pe alocuri, jocul formației moldovene capătă pe etapă ce trece mai multă consistență. În ritmul acesta, cât de curând îl vom vedea pe Adrian Porumboiu felicitându-se pentru clauza mult comentată și mulțumindu-i spaniolului că a fost încăpățânat. Parcă și Caro junior începe să semene a nutriționist!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER