Meciul s-a televizat pe Sport 1, dar cu câteva luni în urmă ne aleseserăm colțul și optasem pentru operatorul de cablu care transmite Liga I. Nu ne puteam închipui că într-un final de martie am fi dat orice să vedem un meci Ungaria – România. Site-ul UEFA a fost asaltat, unul din două calculatoare fiind agresate obsesiv: „F5, F5″. Live-uri pe diverse canale. Vâlvoiu e pe messenger cu Radu Faur, trimisul ProSport în Ungaria, Bădescu, rămasul special din redacție, vorbește cu un prieten de acasă, iar Caramavrov are, la celălalt capăt al mess-ului, un român care din Canada vede meciul. Se întrec care mai de care în a comunica vești. 1-0… 2-0… Filip, Roșu… Timpul trece. Se joacă 80 de minute. Slavă Domnului că meteahna noastră e să luăm goluri pe final. Eu sunt conectat la Cara. „Balcanisme… Încep să tragă de timp”, ne spune via satelit românul din Canada. Măi, dă-o-ncolo! Ar fi prea de tot. Minutul 74. Transfigurat, Florin șoptește: „2-1″. „Lasă miștourile!”. Vuietul de la fotbal confirmă însă dezastrul. „Miroase a Copenhaga”, gândim și scriem la unison, imediat după ce aflăm că am irosit un contraatac.
E minutul 80 și… e penalty. Generația își schimbă părul, dar năravul… „Apărăăăăă Brănescuuu”. Portarul acela trimis de Vâlcea la Juventus… Toți se cred Coca Cozma Teoharie. E o bucurie generală cum nu am mai văzut în redacție… de când? Trebuie să mă gândesc. În fotbal… Cam de când Mutu a dat golul acela la Euro cu Italia. Aproape trei ani, adică. A apărut un steag. „Exagerați acum, pe bune”. Stancu spune că îi trebuie pentru nu știu ce subiect. Concluzia e a românului nostru din Canada: „Nu a fost Copenhaga. A fost Cardiff”. Normal. Vorbim de generația ”94. Născută în 1994.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER