După 17 Nentori, blestemul albanez lovește iarăși familia Lucescu și fotbalul românesc. Undeva într-un apartament din București, aseară, în timpul meciului: „Ce, mă, e meci?”, „Și e oficial?!”, „Cine?! România? Păi mai există România?”. Dialogul s-a repetat în multe alte case. Când Marica dădea bară pe zeci de terenuri sintetice se încingeau miuțe, iar la colț de stradă adolescenții sprijineau bănci, ignorând meciul. De aici pleacă această actuală generație în tentativa de a obține o nouă calificare. Uitați, ignorați, pedepsiți de fani. Toată moștenirea asta apasă îngrozitor. Am dat senzația că începem bine, dar ne-am lăsat trași în jocul albanezilor. Încâlcit, agresiv, haotic. Ne-am precipitat, ne-am pierdut luciditatea și am terminat meciul prăvăliți spre poarta lor, cu ei agățați ca un scai de jambierele noastre. Golul ce părea al izbăvirii a venit târziu, din partea celui mai în formă fotbalist din România: Bogdan Stancu. Ne gândeam la Belarus, mulțumiți că am evitat un dezastru. Oare? Ne-am sinucis la o fază fixă, relaxați stupid după un meci slab și urât. Ca un film de groază, din care nu ne mai trezim.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER