Câștigul

La început ești convins că scorul nu contează. Mergi spre arena din Gruia pe străduțele bătrâne și în pantă care s-au trezit pe maidanul unde pășteau oile cartierului cu o tribună mare și care miroase a nou. Mergi pentru a te întâlni cu finalista Ligii Campionilor, venită nu pentru vreun meci de prezentare pe banii mulți ai lui Paszkany, ci în prima deplasare oficială din acest sezon. Pe Ballack, Drogba și ceilalți îi găsești șutând de zor la poarta dinspre peluza din vale. Anelka nu are loc și stă cuminte lângă Scolari, pe bancă. Ceea ce acum doi-trei ani părea Science Fiction se derulează frumos și pe repede înainte. Tony îi ia fața lui Kalou, Mureșan sare mai bine ca Lampard, Kone trece de Terry, Trică ratează de puțin voleul față în față cu Petr Cech, Alex ia „galben” pentru fault la Kone… Și la pauză tragi cu ochiul spre tabelă,  0-0, și vezi mai multe șuturi spre poartă, 5-4. Mai că te-ai gândi să speri, dar ai rezervele lui Chelsea în față și te bucuri că stadionul a bătut recordul de asistență. Îți ocupi timpul cu statistica, rugându-te ca englezii să fie pedepsiți pentru trufia lor. Trufia din mișcările lui Bosingwa, din atitudinea lui Scolari. Știm și putem să jucăm fotbal. E concluzia pe care nu ne-o poate lua nimeni. Am crescut. Suntem aici pentru că merităm. Și scorul chiar nu contează. Pentru că după o oră aveam dreptul să ne gândim că orice rezultat e posibil. Un drept câștigat prin luptă cu un adversar uriaș!