Colțescu

Poartă o cravată din aceea împletită și foarte subțire, cum se purta la ceaiuri în anii ”80. Are ceva din Bănică în „Liceenii”. E tot în negru, numai cămașa e albă și e încheiată cumva ciudat la ultimul nasture. Neglijent și trandy. E dat cu gel, nu pleacă privirea și nu ocolește niciun subiect. Evită însă cu șmecherie de arbitru întrebările incomode. Limbajul gestual îl trădează și e clar că știe mult mai mult decât vrea și poate să spună. Vorbește cu ritm și e coerent. Face chiar teoria suicidului și găsește răspunsuri la întrebări retorice: „Dacă voiam să mă sinucid, mă întorceam cu spatele?! Nu, mă aruncam cu fața!”. În pauză, la „Informația lui Manolo” glumește: „La consfătuirea arbitrilor o să fiu cel mai liniștit… Merg relaxat că nu am făcut nicio greșeală!”.

Omul nu e nebun, dar ascunde ceva. Tarele unui sistem a cărui victimă acceptă fatalist că este lanț de ghinioane în viața profesională, plus stângăciile, nemărturisite, din relațiile cu femeile. La câteva ore după emisiune, aceeași voce spune la telefon: „Iar am căzut la mijloc. Mă ceartă toți că am vorbit la emisiunea asta. Cum fac, nu e bine”.

Are nevoie de puțină ordine în viață și de mai multă sinceritate în relația cu el însuși și cu ceilalți. E un arbitru bun cu prea multe momente de slăbiciune acasă. Un om care merită o a doua șansă. Chiar dacă asta înseamnă că va hotărî destinul altora. El, cel care preț de câteva secunde și-a împins soarta la 10 centimetri în afara pervazului și la câțiva metri deasupra solului. Ca atunci când povestea despre faulturile mutate din greșeală în careu și devenite penalty-uri…