E mai mult decât meciul handbalului. Partida de mâine depășește cumva și sfera sportului, nu doar pentru că un trecător prim-ministru a fost în vizită în cantonamentul unor fete care obțin constant calificări în condiții incalificabile. „O sală am vrea”, a fost replica simplă a Steluței Luca. Până la sala pe care Boc și alții ca el o promit, noi vrem atât de tare să trecem de unguroaicele de la Györ. Și visul ăsta depinde numai și numai de Paula, Narcisa, Ada, Vali, de Voina și, nu în ultimul rând, de senzaționalul public vâlcean. La Râmnic, mâine trebuie să trecem toți peste pragul acela psihologic al momentelor ce se anunță a fi magice și pe care le ratăm atunci când ne e lumea mai dragă. Concentrare, încredere, voință și un dram de noroc. Sună aiurea, da. Mobilizator, așa, bombastic, pompieristic. Dar chiar asta ne trebuie. Și putem, fir-ar să fie! Depindem de noi și tocmai de aceea ne e atât de frică. Mă gândeam chiar că într-un fel poate că e mai bine că am luat golul ăla pe final și că nu am bătut. Ne ține concentrate. Cum sună! Dorul de bucuria aceea imposibil de a fi descrisă, care te invadează cumva din interior și pe care o împărtășești celorlalți, dorul de fețe transfigurate de emoție și satisfacție ne ehandbalizează feminin pe toți. Duminică seara, pe Pro TV, România va fi o țară cu inima mică, mică, bătând pentru ele și pentru handbal. Și la sfârșit vrem să ne scoatem toți pălăria și să vă sărutăm mâinile cu care aruncați sau apărați. Ce frumos ar fi!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER